VP - 106

• Capitolul 58

— Nu pot să cred că nu mai e…

Richard Westlake stătea cu capul plecat, o întruchipare a nefericirii. Părea să

n-aibă suficientă energie să se ridice, să facă față unei lumi care se dovedise nesimțitoare și crudă.

— Pentru noi, el era totul. Tot ce-am făcut în viață pentru el a fost.

Cuvintele se revărsau dinspre tatăl îndurerat, care vorbea cu glas sugrumat de emoție, fiecare cuvânt fiind încărcat de tristețe și disperare. Helen îl privea cu atenție, mișcată de forța emoțiilor lui, și totuși recunoscătoare că era în stare să-și găsească vocea. Nu se punea încă problema să stea de vorbă cu soția lui –

înnebunită de durere și îmbolnăvită de descoperirea cumplită, era pe jumătate în comă în dormitorul de sus, sub influența unui sedativ puternic. O să aibă timp mai încolo să discute cu ea; deocamdată, trebuia să obțină cât mai multe informații de la tatăl îndurerat.

— Sunt convinsă că știa, Richard. Și sunt convinsă că simțea în fiecare zi dragostea voastră…

— Mai puțin când a avut cel mai mult nevoie de ea, a venit răspunsul concis și amar.

— Trebuie să încerci să nu gândești așa, l-a sfătuit Helen. Știu că ești tentat să-ți faci reproșuri, dar dacă ai fi fost acolo, ai fi fost rănit și tu și ce s-ar fi făcut Vicky? Crede-mă, nimic din toate astea nu-i vina ta.

Westlake n-a reacționat, ștergându-și absent o lacrimă care i se prelingea pe nas.

— Ce e important acum, ce poți face, e să ne ajuți să aflăm cine a făcut toate astea, să ne ajuți să-l aducem în fața justiției, a adăugat Charlie cu blândețe.

Cuvintele au ajuns la el și i-a aruncat o privire lui Charlie, ca și cum era prima dată că o vede.

— Pentru asta, avem nevoie de o imagine clară a cronologiei acțiunilor voastre de aseară. Poți să ne spui când ai plecat de-acasă, unde te-ai dus, când te-ai întors…?

— Am fost la mama, în complexul nou de la Grange Park, a răspuns el rar. E

unul dintre proiectele noastre și i-am luat de curând un bungalou frumos acolo.

Are zile mai bune și zile mai proaste în ultima vreme și așa e mai aproape de noi. Eram la ea, ca în fiecare joi…

— Deci e o activitate regulată? l-a întrerupt Helen.

VP - 107

— Da. Stăm împreună în fiecare joi seară. Eu îi fac ceaiul, ne uităm la EastEnders sau ce-i la televizor. Nu e foarte mobilă și n-are mulți musafiri, așa că…

— Și orele sunt oarecum aceleași în fiecare săptămână?

Westlake a încuviințat absent.

— Mă duc acolo seara devreme, pe la 19 sau când pot să scap de la muncă. Și de obicei ajung acasă după 23. Am fost dintotdeauna cam pasăre de noapte, ceea ce nu-i place lui Vicky…

— Și soția ta era la restaurant? a întrebat Charlie, uitându-se în carnețel.

Albertine, pe Jarrow Street?

— Da, rămăsese din senin fără trei chelneri, a trebuit să ajute și ea. În mod normal, joia vine acasă pe la 20, ca să-i facă ceaiul lui Ethan…

S-a poticnit puțin când a pomenit numele băiatului, apoi a continuat:

— … să se asigure că-și face lecțiile și se pregătește pentru facultate. De drept, ar fi trebuit să fie și ea acasă aseară.

Nu era nici urmă de acuzație, ci mai degrabă o groază subită când și-a dat seama că și soția lui ar fi putut păți ceva. Helen a intervenit rapid, hotărâtă să

nu lase discuția să devieze.

— De când o vizitezi pe mama ta la Grange Park?

— De vreo două luni.

— Ai sărit vreo vizită de joi?

— Nu.

Helen a dat din cap, aruncându-i o privire cu înțeles lui Charlie înainte să

continue:

— Și în astea două luni, soția ta a fost întotdeauna acasă joi seara? N-a mai fost chemată în timpul liber, n-a ieșit în oraș sau ceva de genul ăsta…?

— Nu prea. Poate că a mai fost chemată la restaurant o dată în perioada asta, dar are obiceiul să iasă în oraș la începutul săptămânii sau în weekend, pentru că-i place să fie unul dintre noi acasă cu Ethan…

I s-a frânt glasul, plin de emoție, înecat de propriile cuvinte.

— Deci la ce oră ai plecat aseară de la mama ta?

O pauză lungă, apoi, cu un oftat, tatăl îndurerat a răspuns:

— Chiar înainte de 23. Eram în drum spre mașină când a sunat Vicky. Puteți verifica lista convorbirilor dacă vreți orele exacte… Cred că am ajuns acasă în mai puțin de cinci minute și atunci v-am chemat pe voi.

— Bine, e foarte util, mulțumesc. O să avem nevoie să vorbim cu soția ta la un moment dat și poate și cu mama ta. Crezi că e în stare?

VP - 108

— Probabil. Mama e confuză uneori și Dumnezeu știe cum o să facă față, îl adora pe băiat… dar da, cred că poate să se descurce cu o discuție scurtă.

— Minunat, colega mea, detectivul-agent Malik o să ia legătura să stabiliți o oră. Între timp, dacă ai nevoie să mă întrebi ceva, zi sau noapte, sună-mă.

Helen i-a întins cartea de vizită, iar el a luat-o. Când s-a ridicat și se pregătea să se retragă, Westlake a vorbit pe neașteptate.

— El e?

— Poftim?