— Deocamdată nu există nicio legătură confirmată între incidentul de azi-noapte și atacul asupra soției dumneavoastră…, a continuat Wilson, șocat.
— Nu, să nu îndrăznești să mă duci de nas. Vreau răspunsuri, vreau adevărul.
Măcar atât ne datorați, a ripostat Greg.
— Și când o să avem ceva concret de transmis, sunt convins că detectivul-inspector Grace o să ia legătura cu dumneavoastră. Până atunci…
— Voi chiar sunteți incredibili! Prin Southampton umblă un nebun și eu sunt suspectul?
Maică-sa apăruse în ușă, părând mai alarmată ca oricând. Greg era tentat să-i spună unde să se ducă, dar s-a întors și și-a păstrat tot veninul pentru detectivul-agent Wilson.
— Să vă fie rușine. Să vă fie rușine că ne țineți în beznă, că ne tratați ca pe niște infractori.
— Nu-i deloc așa, domnule White. Încercăm doar să eliminăm oamenii de pe…
— Ah, du-te dracului!
Greg a închis, strângând telefonul în mână, tremurând de furie din toate încheieturile.
— Ce s-a-ntâmplat, Greg? Ce dracu’ mai spun acum?
S-a întors spre maică-sa, dar de data asta rămăsese fără cuvinte. După ce se pregătise să audă adevărul cumplit, fusese și nedumerit, și înfuriat de solicitarea ridicolă a lui Wilson, iar ultimele urme de control îl părăsiseră. Mama lui își dorea cu disperare asigurări că lumea nu era un loc întunecat și păcătos, dar el nu-i putea oferi o asemenea consolare, nici vreo explicație pentru ce se abătuse VP - 111
asupra lor. Nici nu putea să înțeleagă pe deplin ideea că în Southampton se afla în libertate un ucigaș, care plănuia probabil chiar acum următoarea crimă. Nu, n-avea nicio mângâiere, nicio ancoră într-o lume care azi părea să ofere mult mai multe întrebări decât răspunsuri.
• Capitolul 60
— Vreo localizare confirmată la Grange Park?
Echipa lui Helen fusese împărțită în mai multe zone din oraș, ca să
interogheze posibili martori, să adune și să filtreze informații, dar acum era momentul să pună cap la cap ce aflaseră, să verifice dovezile și să vadă dacă
reușeau să înțeleagă ceva din crimele astea derutante, și de-aceea se îngrămădiseră toți din nou în jurul ei în centrul de comandă.
— Evident că încă n-am reușit să vorbesc cu mama domnului Westlake, a răspuns prompt detectivul-agent Malik. Dar am obținut două localizări concrete. Complexul e doar pe jumătate ocupat – încă mai sunt câteva case de vânzare –, dar am dat de doi proprietari care au confirmat că domnul Westlake a fost acolo. Diferența de oră dintre ei e de vreo cinci minute, dar practic îi susțin povestea că a fost acolo de la 19 la 23. Sunt și camere de trafic, ar trebui să putem confirma destul de ușor deplasările lui.
— Bine lucrat. Și doamna Westlake? l-a întrebat Helen pe detectivul-agent Reid.
— A fost la Albertine de la 17:30 până la 22:45. Confirmă două chelnerițe și trei bucătari. I-ar fi trebuit cinci până la zece minute să se întoarcă de-acolo la Freemantle, ceea ce corespunde cu primul apel către soțul ei.
— Și un vecin a confirmat că domnul Westlake a venit în trombă imediat după ora 23 și a răsturnat câteva pubele care erau scoase în stradă, a adăugat detectivul-agent Wilson. Ceea ce corespunde cu apelul către 999, de la 23:06.
— Bun, deci dacă nu se materializează sau nu călătoresc în timp, îi putem exclude din lista posibililor făptași, deși evident că trebuie să avem în minte că
există multe motive pentru care ar fi putut juca un rol în moartea victimei, cu bună știință sau nu. Ce știm despre Ethan Westlake?
Venise rândul detectivului-agent McAndrew să spună ce aflase.
— Are 16 ani, singurul fiu al lui Richard și al Victoriei Westlake. Învață la școala pentru băieți Sherringham în Upper Shirley, un gimnaziu privat. S-a descurcat destul de bine la examenele GCSE, dar de pe site-ul școlii reiese că era mai degrabă pasionat de sport – fotbal, hochei, atletism. Am aruncat o privire VP - 112
foarte scurtă prin istoricul lui de apeluri și mesaje – nu pare să fi avut vreun iubit sau iubită, dar abia am început cercetările.
— Și ce știm despre deplasările lui?
— Avusese antrenament la hochei după ore, s-a întors acasă în jur de ora 17.
După asta, nu prea știm mare lucru. Știm că a avut cel puțin trei convorbiri cu maică-sa în perioada asta, însă apelurile au fost scurte și mesajele pe care i le-a trimis ea pe lângă discuții sugerează că vorbeau despre chestii practice care trebuiau făcute pentru a doua zi la școală.
— Deci maică-sa era neliniștită că rămăsese singur acasă? s-a interesat Helen.
— Posibil, dar senzația mea e că așa e de felul ei, că-i place să se agite.
— Altceva despre mișcările lui?
— Nu prea, deși luminile din salonul din față au fost sigur aprinse aseară; le-au observat câteva persoane când și-au scos pubelele. Se pare că nu era ceva neobișnuit, pentru că acolo e PS5-ul…
Câțiva dintre membrii mai în vârstă ai echipei au zâmbit, un scurt moment de frivolitate după o dimineață care fusese dificilă pentru toți.
— Așa, Meredith și echipa ei sunt chiar acum la locul faptei, dar hai să
recapitulăm ce știm până acum, a spus Helen, întorcându-se către panoul cu datele crimei și prinzând pe el poze cu cadavrul mutilat al lui Ethan Westlake.
Cândva, între 19 și 23, victima a fost doborâtă și ucisă. Presupun că se juca în momentul ăla, pentru că jocul era încă pe ecran când au ajuns polițiștii, iar scaunul lui era răsturnat. Mâinile erau legate la spate cu o coardă elastică și avea o cârpă îndesată în gură. Nodul folosit era solid, dar pare diferit de cel folosit la încheieturile Marthei White, însă eu nu sunt expert. Verificați cu Meredith după ce termină prima cercetare la locul faptei, vă rog…
A făcut semn spre agentul Wilson, care a încuviințat nerăbdător.
— După ce l-a legat, ucigașul a pornit în căutarea lucrurilor de valoare, după
care s-a întors ca să-l ucidă sau a terminat treaba înainte să se ducă sus ca să ia bijuteriile, ceasurile și restul. Oricum, când a ajuns la crima în sine, a fost folosită forță excesivă, cu trei răni urâte în partea posterioară a craniului și încă
patru lovituri pe umeri și spate. Întrebarea noastră e dacă alegerea victimei a fost importantă, dacă ucigașul avea sentimente de ură față de el, o dorință de a mutila, ba chiar de a-l eviscera. Sau dacă victima nu are importanță, poate e aleasă la întâmplare – și actul în sine, încântarea pe care o obține din asta, e imboldul principal. Ce știm despre astea două familii? Vreo prietenie, legături, suprapuneri, oricât de fragile…
Spre marea ei dezamăgire, n-a vorbit nimeni.
VP - 113
— Chiar nimic?
— Nimic care să sară în ochi, a răspuns Charlie. Stau în zone diferite ale orașului, lucrează în domenii diferite și, esențial, au vârste diferite, deci nu există nicio suprapunere evidentă în ceea ce privește cursurile, școlile și așa mai departe. Viața familiei White gravita în jurul copilului și în plan personal, și profesional, iar în timpul liber erau foarte dedicați mișcării. La familia Westlake, erau mai concentrați asupra carierei și școlii lui Ethan, iar când nu lucrau, păreau să prefere plăcerea, nu mișcarea.
— Am aruncat o privire pe agendele lor, postările pe Facebook și așa mai departe, a adăugat agenta Malik. N-am văzut prieteni comuni sau grupuri din care să facă parte și unii, și alții, în afară de cele generale din Southampton, care au mii de membri neregulați.
S-a lăsat o scurtă tăcere apăsătoare, înainte să vorbească detectivul-agent Jennings, încercând să insufle ceva energie și optimism.
— Apropo de Facebook, ceva ce i-ar putea lega ar fi că erau toți foarte vizibili în social media. Creșele Banana Tree sunt evident bine-cunoscute pe plan local și am stabilit deja că Martha White nu se sfia să-și etaleze bunăstarea în fața întregii lumi. La fel și familia Westlake. Firma de construcții a soțului se ocupă
de case pentru familii, cu o mulțime de anunțuri publicitare pe grupurile locale de Facebook, reclame pe câte o pagină întreagă în Southampton Evening News și așa mai departe. Pedalează mult pe valorile familiale, iar Vicky Westlake insistă și ea pe realizările băiatului, premii profesionale pe care le-au obținut ea și soțul ei, ca și detalii despre vacanțele lor în străinătate, viața socială încărcată, mașini noi… N-aș zice că se sfiau să-și trâmbițeze prosperitatea.
