— Nu v-aș cere asta dacă n-ar fi vorba literalmente de o chestiune de viață și de moarte.

Sinceritatea ei vizibilă, presiunea solicitării ei au părut să-l pună pe gânduri.

— Te rog, Roger, orice îmi poți spune…

A urmat o tăcere îndelungată, apoi bătrânul a oftat, iar oftatul a părut să

cuprindă o lume întreagă de suferință.

— Era spre sfârșitul lui octombrie, pe 26, a spus el șuierat. Miriam era plecată în vizită la soră-sa, eram singur. Mă pregăteam de culcare, când am auzit un zgomot la parter…

S-a oprit, parcă transportat înapoi în timp.

— Speram că doar mi se năzare, cum îți joacă mintea feste când ești singur, dar tot am coborât să văd ce e. Credeam că poate a încercat cineva să intre pe ușa laterală… dar de fapt intrase pe un geam din spate.

Încă o pauză scurtă, după care vocea a căpătat un ușor tremur.

— Nu l-am văzut de la început, deși am simțit că e ceva în neregulă. Apoi a sărit dintr-odată pe mine, mi-a pus mâna la gură și m-a împins spre podea. După

aia, mi-am recăpătat cunoștința pe covor, legat fedeleș…

În glasul lui se simțea furie, dar și tulburare, și avea ochii umezi.

— Am încercat să vorbesc cu el, l-am întrebat ce vrea, dar mi-a vârât o cârpă

murdară în gură. După aia s-a dus sus, a luat tot ce-a putut și a coborât.

— Și după asta?

Era un imbold blând, pentru că Helen simțea că Morton dădea să se îndepărteze de amintirea chinurilor lui.

— Atunci te-a lovit, Roger?

Morton a încuviințat tăcut, iar Helen a privit cum i se prelinge pe obraz o lacrimă.

— De ce te-a lovit?

— Habar n-am. Eram legat, cu totul la mila lui…

Rostise cuvintele cu o asemenea forță, cu atâta înflăcărare, că Helen n-avea nicio îndoială că lipsa de sens și violența atacului erau cele care dureau cel mai tare. A privit o clipă urmările agresiunii – cicatricea palidă de pe tâmplă și obraz, rădăcina părului, care fusese mutilată, tremurul neîncetat al mâinilor lui Morton. Habar n-avea cum arăta înainte de atac, dar acum părea intimidat, complet retras din fața vieții.

— Nu ți-a spus niciun motiv?

VP - 120

Morton a clătinat vehement din cap.

— De câte ori ridica nenorocitul ăla de ciocan, îl imploram să înceteze, îl imploram să aibă milă, dar nu mă putea auzi prin căluș sau nu voia să mă audă…

— Ai reușit să-l vezi în timpul atacului?

— Nu prea, eram cu fața la pământ și mă tot împingea la loc, cu mâna aia grea pe spate.

— Ți-a spus ceva în tot timpul ăsta?

— Nu, a înjurat de câteva ori, dar atât.

— Deci i-ai auzit vocea?

— Doar trecător.

— Era din zonă?

Spre surprinderea ei, Morton a râs, îndelung și amar.

— Nici pe departe. Era străin. Est-european, rus poate…

Helen s-a oprit surprinsă, după care a răspuns:

— Am înțeles. Ai mai observat și altceva legat de el?

— Păi, avea tatuaje pe antebraț, militare, după mintea mea. Voiam să scuip călușul, să-l întreb de ce dracu’ un fost soldat atacă un pensionar, dar n-am avut ocazia. Când m-am întors spre el, m-a pocnit drept în obraz cu ciocanul.

Morton a arătat spre fața distrusă, iar Helen a tresărit în sinea ei, imaginându-și impactul oțelului pe os.

— După asta, n-am mai putut să vorbesc. Nu că ar fi avut vreo importanță și dacă puteam. Era posedat, înnebunit. N-am putut decât să încerc să mă întorc, să reduc impactul loviturilor, să văd dacă pot supraviețui cumva. Am încercat să

mă gândesc la Miriam, la ce-aș pierde dacă aș ceda, orice, numai să încerc să

rămân conștient și să mă opun, dar n-a fost de niciun folos. Își ieșise din minți, clocotea de ură, n-aveam nicio șansă. Voiam să trăiesc, chiar voiam să trăiesc…

A ridicat privirea spre Helen, cu lacrimi în ochi.

— … dar, sincer, am crezut că o să mor.

• Capitolul 63

Dacă ar fi putut să închidă ochii și să se cufunde tăcut în uitare, ar fi făcut-o bucuros. Pentru că ce scop mai avea viața de-acum?

Richard Westlake stătea întins pe patul proaspăt făcut, cu ochii fixați pe pata maronie micuță de pe tavan. Se retrăsese la insistențele soră-sii, care se temea în mod clar că era în pericol să se prăbușească de extenuare. E drept că nu mai pusese geană pe geană de când se întâmplase și avea senzația că se află pe VP - 121

orbita unei planete îndepărtate, privind de sus tragedia în desfășurare, dar ce șanse avea să-și găsească pacea și odihna? Era în derivă fără fiul lui iubit, fără s-o aibă alături pe soția lui, cu care era de 20 de ani. Chiar acum, Victoria zăcea în camera de oaspeți a surorii lui, îndopată cu medicamente care-i amorțeau durerea, iar el se furișase de-acolo fără să se uite în urmă. Nu suporta să stea lângă ea acum, întristat s-o vadă sedată, dar temându-se de ce s-ar putea întâmpla când dispare efectul medicamentelor. Erau abia la începutul acestui coșmar, asta era limpede. Ce-i mai rău abia urma.

Victoria își iubea fiul cu o înflăcărare uneori greu de descris. Conceperea fusese o luptă, iar nașterea, dificilă, însă nu păruseră decât să amplifice dragostea mamei pentru copil. Îi oferea orice mângâiere, îi asigura orice ocazie cu putință, îi trâmbița orice triumf. Drumul pe care-l avea acum în față era un drum pe care nicio mamă n-ar trebui să-l străbată, iar Richard se întreba dacă o să aibă forța să-i facă față sau dacă el o să aibă forța s-o ajute. Până atunci, mai erau alte umilințe mai presante, alte episoade dureroase de înfruntat. I se spusese că va trebui să identifice cadavrul și că la scurt timp după aceea, trupul neînsuflețit va fi eliberat pentru înmormântare. Numai Dumnezeu știe cum o să

treacă amândoi prin asta!

Ce-ar fi putut spune cineva în condițiile astea ca să-i facă dreptate, în mijlocul groazei și confuziei morții lui? Oricum ar fi suficient de greu pentru un părinte să