Când a ajuns pe ultimul palier, a cercetat colțurile întunecate, ușa apartamentului de-alături, după care a aruncat încă o privire în spate. Totul rămânea tăcut și nemișcat, așa că și-a îndreptat atenția spre apartamentul ei.
Din fericire, nici în dreptul ușii ei nu era nimeni, așa că a pornit în grabă spre ea, a descuiat-o cât de repede a putut și s-a strecurat înăuntru.
S-a rezemat de oțelul rece și a stat o clipă să-și tragă sufletul. În seara asta era extrem de agitată, fără suflare și încordată, în pericol să facă un atac de panică. A expirat îndelung și încet, încercând să se calmeze și, pe măsură ce treceau secundele, teama și adrenalina au început să se risipească. A revenit la rutina ei și a verificat fiecare cameră pe rând, ca să se asigure că era singură, după care s-a întors în living. Totuși, chiar aici o aștepta o surpriză neplăcută: telefonul din mâna ei a început să sune și a făcut-o să tresară. Și mai rău, când s-a uitat a recunoscut numărul.
Hudson.
Nu-i venea să creadă. Dintre toți oamenii care ar fi putut s-o sune acum, când era cel mai hărțuită și asediată, trebuia să fie tocmai nemernicul de Joseph Hudson. A respins furioasă apelul și i-a blocat numărul. N-avea timp pentru anxietatea lui, pentru nefericirea și disperarea lui. În realitate, nu mai avea timp pentru el și se întreba de ce avusese vreodată. Și-a aruncat telefonul pe masă și s-a dus spre ferestrele terasei, le-a deschis și a tras în piept aerul rece al nopții.
Își dorea să se simtă revigorată, reînnoită, calmată de vântul mușcător de iarnă, care se năpustea chiar acum peste Solent, lovind orașul fără apărare de dincolo de canal, dar n-a simțit nicio ușurare, nicio păsuire. I se părea că oriunde s-ar duce, era urmărită de cei de dinainte – Hudson, Blythe și Marianne, ca să
pomenească doar câțiva dintre ei. N-aveau s-o lase niciodată în pace, n-o să
obosească niciodată, o s-o urmărească încăpățânați.
Mai mult ca oricând, în seara asta Helen se simțea cu totul singură, însoțită
doar de fantomele trecutului.
• Capitolul 53
Părea atât de palidă și de vulnerabilă, că nu s-a putut abține și a întins mâna să-și pună degetul pe chipul ei tulburat de pe ecran. Era un moment de comuniune între fugar și vânat, pentru că Alex Blythe trebuia să se descurce VP - 97
cum putea, exact ca Helen Grace, dar era și o declarație de intenție. Helen era atât de mică și de neînsemnată pe monitorul laptopului, că o putea acoperi cu totul cu vârful degetului. Ceea ce tânjea să facă.
Inamicul lui suferise mult în ultimele săptămâni – când o văzuse ultima dată
zâmbind? –, dar chinul ei nu se putea compara cu al lui. Acum jumătate de an, avea un cabinet prosper, zeci de pacienți dependenți disperați și tot felul de ocazii să-i exploateze. Obținuse bani și sex și, când se plictisise, îi obligase să
ucidă. În realitate, avusese viața perfectă – era bogat, singur, puternic și deținea controlul vieții lui, dar și a altor câteva zeci. Savurase puterea, autoritatea, anonimatul de care se bucura și apoi, dintr-o lovitură, Helen Grace distrusese totul. Da, reușise să evite să fie prins, dar trebuise să-și distrugă dosarele, să-și abandoneze casa și – cel mai grav – să renunțe la planurile lui. Putea fi vărsat așa de mult sânge, puteau fi distruse atât de multe alte vieți, dar acum, ascuns într-un hotel franțuzesc oarecare, cu resurse tot mai limitate, trebuia să-și restrângă ambițiile. Acum nu mai era interesat să ia decât o singură viață.
Helen Grace era tot pe balcon, privind sumbru în noapte, fără să știe că se uita direct spre camera lui video. Înainte să pătrundă în apartamentul ei, în ziua în care fugise, făcuse o vizită în clădirea de birouri de vizavi. Datorită urmărilor economice ale pandemiei de Covid, era pustie și lipsită de viață, iar el avusese și libertatea, și timpul necesare să-și asigure poziții strategice pentru două camere
– una îndreptată direct spre apartamentul lui Helen, iar cealaltă, spre strada de dedesubt. Așa, avea parte când și când de câte un prim-plan al adversarei lui –
și nu putea să nege că se bucura de momentele astea de comuniune –, însă
camerele aveau un scop mult mai prozaic, permițându-i să-i urmărească
mișcările. Împreună cu camera conectată la sistemul de securitate al unei bănci de lângă Southampton Central, o putea urmări pe Helen și acasă, și la serviciu, ceea ce însemna că rareori era cu adevărat singură. Deși ea nu-și dădea seama, Blythe o urmărea veșnic, ca o pasăre de pradă pregătită să atace.
Și va ataca. N-o să aibă satisfacția să dea chiar el lovitura, dar uciderea ei tot o să-i aducă o ușurare puternică, ba chiar bucurie. Nimeni nu-l mai verificase, nimeni nu-i mai zădărnicise vreodată planurile, și acum abia aștepta să se răzbune pe ea. Oricât de mulțumit era de situația actuală – Nicholas Martin va acționa cu siguranță curând și va acționa decisiv –, tot i se părea imposibil să se relaxeze, să-și potolească anxietatea sâcâitoare. Abia dacă dormea, abia dacă
mânca, iar gândurile i se întorceau tot timpul spre situația lui riscantă. În ciuda eforturilor de a-și schimba înfățișarea și de a ascunde locul unde se află, tot mai exista riscul ca Interpolul să-i dea de urmă, să se dea cumva de gol. Gândul ăsta îl ținea treaz noaptea, pentru că, odată ce s-ar fi aflat în arest, toată puterea lui VP - 98
se evapora, iar Nicholas Martin ar fi fost eliberat din ghearele lui, ceea ce ar fi asigurat supraviețuirea lui Helen Grace.
Iar asta n-avea voie să se întâmple. Mâine-dimineață o să ia din nou legătura cu Nicholas, o să-i dea un ultimatum, poate chiar o să-i trimită, ca imbold, un clip din înregistrarea video incriminatoare, și o să-i ceară să-și îndeplinească
misiunea. Împreună controlau complet situația, spionul și asasinul lui punând cu răbdare la cale moartea polițistei veterane, iar acum era momentul să își folosească avantajul. Pregătirile duraseră mult și fuseseră meticuloase, planificarea, precisă, iar tot ce mai trebuia acum era lovitura de grație, distrugerea finală a inamicului. Blythe nu prea avea control asupra locului unde avea să se întâmple – trebuia să-i permită lui Martin să aleagă momentul exact și locul –, dar spera în taină că fapta se va petrece în apartamentul lui Helen, în living, în bătaia camerei lui.
Pentru că ar fi minunat să știe că Helen Grace era moartă, dar și mai plăcut încă s-o privească murind.
• Capitolul 54
Cu o fluturare din mână prietenoasă, Richard Westlake a pornit pe cărarea din grădină și a oftat ușurat. Astă-seară maică-sa fusese mai exasperantă ca de obicei și tot nu-l lăsase să plece, tocându-l cu întrebări, deși la multe dintre ele răspunsese deja. O iubea, sigur că o iubea, dar era tot mai dificilă și tot mai nerecunoscătoare, deși făcuse atâtea pentru ea.
— Te sun mâine…, i-a strigat el, deschizând poarta și îndreptându-se către mașină.
I-a auzit vag răspunsul, dar de fapt îi ajunsese și abia aștepta să ajungă acasă.
Spera că acolo o să fie liniște – Vicky îl pisase cu mesaje toată seara, pentru că
trebuise să rămână pe neașteptate la restaurant, și-i tot scrisese să nu întârzie, ca și cum el ar fi fost de vină că a rămas Ethan singur acasă. Era caraghios; știa și ea că era ziua când se ducea la maică-sa în mod obișnuit – dacă era vina cuiva, era a ei, pentru că petrecea mult prea mult timp încercând să țină restaurantul pe linia de plutire, un restaurant care refuza cu încăpățânare să devină
profitabil. Și oricum, de ce-și făcea griji? Băiatul avea 16 ani și chiar dacă nu era cel mai deștept din lume, puteai fi sigur că n-o să dea foc casei. Dar era treaba mamelor să-și facă griji, cum îi amintea Vicky de multe ori.
A deschis ușa mașinii, și-a aruncat haina pe locul pasagerului și s-a urcat la volan. Chiar atunci, s-a auzit soneria veselă a telefonului, anunțându-l că soția VP - 99
lui încerca să ia legătura cu el. Preț de o clipă scurtă și meschină, s-a gândit să
nu răspundă, dar apoi s-a stăpânit și a răspuns calm.
Însă vocea care l-a întâmpinat n-avea nimic calm. Era ascuțită, îngrozită, de neînțeles. De fapt, nici nu semăna cu vocea lui Vicky, ceea ce-i dădea fiori de alarmă.
— Ce-i, Vicks? Ce s-a-ntâmplat?
Singurul răspuns a fost un vaier prelung, disperat.
