— Cred că e parte din actul general de violare. Știm că există o suprapunere între spărgătorii de case și violatori – probabil că și asta are o sursă similară.
Spargi casa cuiva, îl măcelărești pe singurul locatar, furi lucruri personale care au valoare sentimentală. Probabil că pe făptaș îl împinge sentimentul de putere, de pătrundere, de control. Altfel, de ce să intre când e evident că e cineva acasă?
Era o idee sinistră, dar mintea lui Charlie gonea deja spre următoarea întrebare.
— Și atunci, crezi că știe? Știe că victima e singură acasă? În mod normal, aici stau trei persoane, dar în seara asta era doar un adolescent, singur, fără nicio bănuială…
Își dădea seama după expresia lui Helen că asta avea în cap și ea. Privind-o atent pe șefa ei, aproape că se aștepta să-i prezinte o teorie convingătoare despre motivele și rațiunea acestei linii de anchetă, dar Helen a ridicat doar privirea spre ea și a răspuns:
— Asta trebuie să aflăm.
Apoi a plecat, îndepărtându-se de locul crimei. Era o convocare tăcută să
înceapă următoarea etapă, dar Charlie a mai zăbovit o clipă. Nu se simțea pregătită, nu se simțea destul de în putere să dea ochii cu părinții distruși ai lui Ethan, însă n-avea cum să evite.
Ea și Helen aveau întâlnire cu disperarea.
• Capitolul 57
Nicholas Martin și-a pus o pereche de mănuși de piele și a căutat în cutia cu scule, ridicând tăvița de sus ca să scoată la lumină sacoșa în care se afla cuțitul.
Acum o săptămână, când îl cumpărase, fusese incredibil de stresat, și totuși foarte hotărât. Oricât de îngrozitoare era situația lui, avea un plan. Nu era deosebit de sofisticat, dar spera că înjunghierea brutală a lui Grace va fi pusă pe seama vreunui interlop din Southampton arestat mai de mult, cineva care se răzbuna pe cel mai cunoscut luptător împotriva criminalității. Câtă vreme el scăpa, câtă vreme reușea să arunce cuțitul, atunci era încă posibil să iasă
nevătămat din coșmarul ăsta.
Dar planificarea era una, iar execuția, alta. Dăduse greș la prima încercare, în parcare, șocul că fusese descoperit amestecându-se cu convingerea că n-o putea învinge pe Grace față în față și obligându-l să fugă. După aceea, fusese VP - 105
tentat să renunțe la planul disperat, dar telefonul lui Blythe eliminase ideea asta. Momentul ezitărilor trecuse. Dacă n-o făcea azi, torționarul lui avea să-și pună în aplicare amenințările.
A strecurat punga în servietă, a încuiat-o, apoi s-a întors și a ieșit din magazie. Fără să se oprească să închidă ușa, a luat-o pe alee spre intrarea laterală. Acum trebuia să rămână în mișcare, pentru că orice ezitare avea să-l termine și curajul avea cu siguranță să-l părăsească. O să se îndrepte spre serviciu, o să sune de pe drum să spună că e bolnav, după care o să-și pună
planul în aplicare. Dacă mergea totul bine, diseară o să ajungă acasă liber și fără
griji, cu sufletul pustiu, dar cu viitorul asigurat.
— Nicholas?
A ridicat privirea surprins când Siobhan a ieșit pe ușa din spate. Era deja la intrarea în trecerea laterală, dar s-a oprit și s-a întors spre ea.
— Ei, asta n-a fost prea prietenos, să te strecori așa, fără să spui la revedere…
— Scuze, iubito, am întârziat. Trebuie să vorbesc cu Adams înainte de ședință.
— Atunci nu te mai rețin…
A venit spre el, i-a pus brațele pe după gât și l-a tras într-o îmbrățișare.
Buzele ei calde, pline de dragoste pe gura lui erau de-ajuns ca să-l doboare, să-l facă să mărturisească totul și să se arunce la mila ei, dar a reușit cumva să se țină tare și să se elibereze cu blândețe din strânsoare, după care i-a văzut zâmbetul ghiduș.
— Dar voiam să-ți zic că azi copiii o să fie la ceai la mama, dacă scapi devreme, aș putea să-ți arăt ce mult te iubesc eu de fapt…
S-a lipit iar de el și i-a strecurat limba în gură, după care s-a întors și a plecat, făcându-i cu ochiul peste umăr. A privit-o plecând, sfâșiat între dorință și rușine, disperat să se ducă după ea, și totuși incapabil să se miște. Și apoi, la fel de brusc cum apăruse, a și dispărut, intrând în casă.
Nicholas a rămas pe loc, uitându-se după ea, dorindu-și să-i soarbă parfumul care încă zăbovea în aer, senzația atingerii ei pe piele. Era în parte din dragoste, o fascinație pentru femeia asta superbă, dar parte și din frică în stare pură.
Pentru că, deși încerca să fie optimist, să-și spună că planurile lui bine gândite o să-l scoată basma curată, era totuși cuprins și de o neliniște nespusă
că lucrurile or s-o ia razna azi, că ar putea fi prins sau chiar rănit. Că n-o s-o mai vadă niciodată pe scumpa lui Siobhan.
VP - 106
• Capitolul 58
— Nu pot să cred că nu mai e…
Richard Westlake stătea cu capul plecat, o întruchipare a nefericirii. Părea să
n-aibă suficientă energie să se ridice, să facă față unei lumi care se dovedise nesimțitoare și crudă.
— Pentru noi, el era totul. Tot ce-am făcut în viață pentru el a fost.
Cuvintele se revărsau dinspre tatăl îndurerat, care vorbea cu glas sugrumat de emoție, fiecare cuvânt fiind încărcat de tristețe și disperare. Helen îl privea cu atenție, mișcată de forța emoțiilor lui, și totuși recunoscătoare că era în stare să-și găsească vocea. Nu se punea încă problema să stea de vorbă cu soția lui –
înnebunită de durere și îmbolnăvită de descoperirea cumplită, era pe jumătate în comă în dormitorul de sus, sub influența unui sedativ puternic. O să aibă timp mai încolo să discute cu ea; deocamdată, trebuia să obțină cât mai multe informații de la tatăl îndurerat.
— Sunt convinsă că știa, Richard. Și sunt convinsă că simțea în fiecare zi dragostea voastră…
— Mai puțin când a avut cel mai mult nevoie de ea, a venit răspunsul concis și amar.
