VP - 134

— Genul ăsta de invadare? l-a imitat Emilia, rostind cuvintele încărcate de indignare.

— Pare că aproape că te bucuri de asta, că te hrănești cu nenorocirea lor…

— Bine, ajunge. Hai să comandăm.

Emilia a luat meniul neliniștită. Dar spre surprinderea și nefericirea ei, Sam n-avea de gând să termine.

— Uite ce e, ultimul lucru pe care mi-l doresc e să te jignesc sau să te supăr.

Îmi placi și știi și tu. De-asta mi-e atât de greu…

— De ce ți-e greu, Sam?

— Te rog, nu fi sarcastică, Emilia. Sunt doar sincer. Sigur trebuie că vezi și tu contradicția inerentă aici…

Emiliei nu-i plăcuse cum se exprimase, ca și cum cuvintele ei, ziarul ar fi fost doar o mizerie fără valoare.

— Luminează-mă tu.

— Ești un om bun, cu o inimă caldă, căruia-i pasă profund de alții.

— Nu știu de unde-ai scos așa ceva.

— Uite cum te porți cu frații tăi. Dragostea, devotamentul, banii, timpul și grija cu care-i înconjori. Ai face orice să-i aperi de rău, să-i știi în siguranță și fericiți, și totuși răsucești de bunăvoie cuțitul în rănile altora și… pur și simplu nare nicio noimă.

S-a oprit, conștient că deja spusese prea multe. Emilia s-a uitat la el, mai șocată decât fusese în ultimii mulți ani. Lacrimile amenințau să-i umple ochii, dar n-avea să-i dea satisfacția asta.

— Poftă bună, Sam.

S-a ridicat și și-a luat geanta și telefonul, încercând să-și ascundă tulburarea.

Cum era de așteptat, noul ei iubit se dovedise până la urmă prea bun ca să fie adevărat.

— Nu pleca, Emilia! Nu așa.

— Îmi pare rău, dar am de lucru…

A accentuat cuvântul, într-o încercare anemică de sarcasm.

— … și în plus, mi-a pierit pofta de mâncare.

• Capitolul 70

Charlie simțea că-i e rău, dar nu se punea problema să dea înapoi. Într-un fel sau altul, trebuia să știe.

VP - 135

A închis încet ușa în urma ei și a rămas în hol, încercând să înăbușe greața care amenința s-o copleșească. Era foarte tentată să fugă – să scape pe calea lașității –, dar ce scuză ar fi putut visa să aibă pentru așa ceva? Steve era acasă, fetele dormeau, casa era liniștită. Dacă existase vreodată un moment pentru discuția aia, atunci ăsta era.

Și-a lăsat geanta în hol și s-a dus spre bucătărie. Ușa era închisă, dar se strecura lumină pe sub ușă și se auzea radioul. Pe măsură ce se apropia de momentul adevărului, creierul lui Charlie intra în priză. Cum să abordeze situația? Să se arunce direct? Sau să-și pregătească treptat întrebarea –

acuzația –, să tempereze atacul recunoscând și rolul ei în separarea lor tot mai pronunțată? Cum se face?

A apăsat hotărâtă clanța și a intrat în bucătărie. Avea sufletul la gură, îi era greu să respire… și totuși, spre surprinderea ei, nu era nimeni acolo. Vasele fuseseră spălate, cina ei era la încălzit în cuptor, totul era o întruchipare a liniștii domestice, dar Steve nu se vedea pe nicăieri. Neliniștită, Charlie s-a dus încet spre chiuvetă, în timp ce sentimentele ei se preschimbau violent din ușurare în teamă. Iar când a ajuns la blat, l-a văzut. Steve era în grădina întunecată, fumând o țigară și sporovăind vesel la telefon.

Imaginea a înfuriat-o. Ea își ieșea din minți, iar el părea relaxat, mulțumit, cu un zâmbet larg pe chip. Era îngrozitor de nedrept, ba chiar greșit, și, împinsă de o dorință bruscă să facă odată ce avea de făcut, a deschis fereastra. Era cât pe ce să strige, să-și cheme partenerul înăuntru pentru judecată, dar ceva a făcut-o să se oprească. Îl auzea vorbind, vorbind într-un fel care o neliniștea. Nu atât ce spunea, pentru că nu putea distinge, ci tonul era cel care o termina. Blând, secretos, intim.

Charlie s-a oprit și s-a întrebat dacă să închidă geamul și să plece. Să-l strige?

Sau să stea și să asculte? El n-o văzuse încă, nu știa că ascultă. S-a hotărât să

închidă fereastra – ideea să-l spioneze pe Steve era o prostie –, însă instinctul i-a oprit mâna. Trebuia să știe.

S-a aplecat și și-a încordat auzul, iar cuvintele au început încet-încet să

devină limpezi.

— Pot mâine seară, spunea Steve. E bine la 20?

Lui Charlie i-a stat inima și s-a simțit cuprinsă de o tristețe profundă. Fără să

aibă nicio idee, Steve a chicotit când a auzit răspunsul, fericit și fără nicio grijă, după care a adăugat:

— Te iubesc.

Charlie a închis geamul, incapabilă să mai asculte. Steve a ridicat imediat privirea, cu o expresie alarmată pe chip. I-a făcut stângaci semn cu mâna, după

VP - 136

care s-a întors, a coborât glasul și a vorbit insistent în telefon. După câteva secunde, a încheiat convorbirea și s-a îndreptat din nou spre fereastra din bucătărie, cu un zâmbet nevinovat.

Însă Charlie se întorcea deja, fiindcă nu era dispusă să-l lase pe Steve să vadă

lacrimile care-i curgeau pe obraji. Nu mai avea niciun rost să-l înfrunte acum, să

stea de vorbă. Primise răspunsul.

• Capitolul 71

Întrebări, întrebări, întrebări.

Helen se plimba pe podeaua de lemn lustruită, înainte și înapoi, înainte și înapoi. Era din nou în siguranță în apartamentul ei, cu ușa zăvorâtă și ferestrele asigurate, dar tot îi era imposibil să se liniștească, reluând în minte evenimentele de peste zi. Cine era asasinul ăsta cu glugă? Ce făcuse ca să fie împins la o asemenea acțiune disperată? Și, esențial, o să renunțe acum, o să se retragă în viața lui ordonată și banală? Sau o să se întoarcă pentru lovitura de grație?

Privirea i-a fugit spre cuțitul de pe birou. Îl luase după ce fugise agresorul și așteptase să ajungă acasă să verifice dacă sunt amprente pe el. Nu era de mirare că era curat ca lacrima, fără niciun fel de urmă. Potențialul ei asasin era evident un amator, dar nu era tâmpit. Și atunci, cum stătea? Privirea fugară pe care o aruncase spre fața lui fusese suficientă ca să-l recunoască în fotografiile cu suspecții arestați, dar după o oră de căutat în baza de date, nu găsise nimic.

Putea să continue, să emită un apel către martori, să alerteze presa, dar pentru asta trebuia să recurgă la canalele oficiale, ceea ce l-ar fi alertat inevitabil pe Peters, iar Helen nu voia, nu putea suporta așa ceva.