VP - 117
Emilia și-a ascuns zâmbetul, pentru că indignarea morală a adversarei ricoșa din ea. Era prea versată ca s-o facă dolofana asta de vârstă mijlocie să se rușineze.
— Uite ce-i, înțeleg că ești supărată, dar cazul ăsta e de interes public, pentru că există o îngrijorare reală acum pentru siguranța oamenilor din orașul ăsta…
— „Cazul” ăsta e băiatul șefului meu, a ripostat interlocutoarea emotivă. Un băiat frumos, amabil, care n-a făcut rău niciodată nimănui.
— Mai spune-mi, pare să fi fost un copil adorabil.
O clipă, reprezentanta de vânzări aproape că s-a lăsat dusă de nas, păcălită
să împărtășească amintiri personale despre bietul băiat, dar s-a redresat la timp.
— Pleacă de-aici… scursură ce ești!
— O să fii nevoită să vorbești la un moment dat, presa o să sară pe subiect, a avertizat-o Emilia. De ce să nu-ți spui povestea acum și să scapi de-o grijă?
Dar Karly ocolise biroul și o prinsese zdravăn pe Emilia de braț, ducând-o spre ușa elegantului birou de vânzări.
— Ieși de-aici! a repetat ea, cu tonul tot mai ridicat cu fiecare cuvânt. Și să nu te întorci!
Emilia s-a trezit aruncată pe trotuar. S-a întors și era cât pe ce să-și susțină
mai departe cauza, însă ușa i s-a trântit în față. După câteva clipe, pe ușă a apărut semnul de „închis” și au fost lăsate jaluzelele, ascunzând interiorul.
A ridicat din umeri ca să-și ascundă dezamăgirea și s-a întors la mașină, gândindu-se la următoarea mișcare. Familia băiatului se dăduse la fund, școala respinsese toate solicitările de informații, iar Karly cea loială îi închisese ușa în nas. Poate alți colegi de-ai lui Richard Westlake ar putea fi mai deschiși, sau poate cineva din personalul de servire de la Albertine ar putea fi „încurajat” să
ofere informații utile despre familia îndurerată. Dar dacă dădeau toate greș, trebuia să smulgă ce-i trebuia din conturile de social media ale familiei Westlake
– și în domeniul ăsta erau amândoi foarte ocupați.
Mulțumind stelei ei norocoase pentru scurtăturile convenabile ale jurnalismului modern, Emilia s-a oprit lângă mașină și s-a întors să se uite la casa de vizionare din Grange Park. Privind-o, n-a putut să-și ascundă un zâmbet, pentru că ironia neagră a panoului publicitar era prea mult. În prim-plan era Richard Westlake, înconjurat de familie, care promitea „Ridicarea casei perfecte pentru tine”. Îi zâmbea încrezător privitorului, arăta fericit, plin de succes, ceea ce a făcut-o pe Emilia să se întrebe care ar putea fi motivația acestor crime neașteptate. Presupusese că atacurile aveau un motiv personal sau erau doar spargeri calificate care o luaseră razna. Dar acum, privind chipul frumos și plin VP - 118
de sine al lui Richard Westlake, s-a întrebat dacă nu e vorba de un motiv psihologic mai exact, mai sinistru. Să fi vizat oare cineva în mod deliberat cuplurile astea foarte vizibile, de succes, doar din cauza bunăstării lor? Să fi fost furie, gelozie, poate ură violentă împotriva acestor antreprenori bogați? Dacă
așa era, atunci implicațiile erau în egală măsură captivante și înspăimântătoare.
Dacă un personaj misterios chiar voia să-i atace pe cei care-și etalau bogăția, atunci avea o mulțime de ținte în orașul ăsta prosper. N-ar fi vorba decât să
aleagă pe cine și când să atace. Ar fi o catastrofă. O oroare. Nu, mai mult, ar fi un măcel.
• Capitolul 62
— Cine e?
Vocea fără trup părea firavă și goală la interfon.
— Sunt detectivul-inspector Grace, de la poliția din Hampshire. Am vorbit mai devreme…
— Arătați-mi legitimația, a venit răspunsul scurt și răstit.
Helen s-a conformat, ridicând legitimația spre cameră. În câteva clipe, interfonul a bâzâit zgomotos, iar ea a împins ușa grea și a intrat.
Roger Morton stătea într-un fotoliu și se uita la ea ca o bufniță speriată. Nu-i oferise vizitatoarei ceai, vreun cuvânt de bun-venit sau vreo încurajare de orice fel. De fapt, părea dornic să scape de ea.
— Cum v-am spus, îmi pare rău că vă deranjez din scurt, a început Helen, vorbind repede, pe un ton prietenos. Dar trebuie să vă pun câteva întrebări despre spargerea de-acum trei luni. Are legătură cu o anchetă în desfășurare, care pare să aibă o oarecare legă…
— Deci când aveți nevoie de mine, dați fuga, dar când vreau eu răspunsuri, nu vorbiți cu mine.
Lui Morton îi revenise graiul, iar tonul era plin de ranchiună și ostil.
— Îmi pare rău dacă așa vi se pare. De cazul dumneavoastră se ocupă altă
echipă…
— Nu-i așa întotdeauna? a întrerupt-o el mușcător.
— Dar dacă pot urgenta în vreun fel cazul dumneavoastră, dacă pot lămuri cumva ce s-a petrecut, atunci evident că așa am să fac. E în interesul tuturor să
fie reținută această persoană periculoasă.
Morton n-o putea contrazice, așa că s-a retras într-o tăcere furioasă.
VP - 119
— Evident, nu vreau să vă tulbur stârnind amintiri neplăcute, dar dacă-mi puteți povesti ce s-a petrecut în noaptea aia…
Bărbatul a părut îngrozit, iar Helen a adăugat repede:
