— Unde-i cea mai apropiată scară de acces?

— O punte. Dacă ieși acolo, o iei la stânga, după aia…

Dar Helen l-a întrerupt, l-a prins de guler și l-a târât spre ușă.

— Arată-mi!

• Capitolul 77

Se clătina pe margine, privind în abis. Era în formă, călit în luptă și atletic, dar brusc a simțit că nu mai poate face niciun pas. Îl dureau mușchii, îi ardeau plămânii, îi bubuia capul. Pe vremuri, în Serbia, vânase împreună cu tatăl lui, se bucurase de fiorul vânătorii, dar acum înțelegea cum e să fii prada.

Îl căutau prin toată nava. Avusese noroc să scape, ascunzându-se în depozitul de alimente când doi polițiști veniseră în fugă pe coridor spre cabina lui. Când trecuseră pe lângă el, le auzise stațiile, își auzise numele, polițistul britanic mutilându-i numele cu o pronunție cumplită. În clipa aceea, cele mai negre temeri ale lui se confirmaseră. Era capătul liniei.

Doar dacă… nu reușea să scape. Hotărârea lui să plece din cabină se dovedise înțeleaptă – probabil că forfotea deja de polițiști –, iar acum trebuia să-și concretizeze norocul. Planul inițial fusese să se îndrepte spre puntea principală

și să vadă dacă nu poate să ajungă nevăzut la proră, dar puntea era deja aglomerată, așa că n-avusese de ales și trebuise să se ascundă sub containere. A urcat scara și a reușit să se îndepărteze puțin de urmăritori, dar de-acolo nu mai avea decât o singură variantă: doar în sus.

Fusese un chin. Și numai să găsească un posibil traseu în sus era destul de greu, dar să-l și parcurgă fusese o tortură. Închizătorile, cârligele și butoanele îi asiguraseră o parte din punctele de sprijin, dar de multe ori n-avusese în față

decât foi mari de oțel ondulat, iar atunci singura lui opțiune fusese să se folosească de distanța mică dintre containere, împingându-se cu forță cu spatele de unul și apăsându-și picioarele pe cel de-alături ca să se împingă încet în sus, în timp ce picioarele îi ardeau și mușchii protestau. Orice greșeală, orice scăpare ar fi fost fatală – ar fi căzut pe puntea metalică neiertătoare de sub el.

VP - 147

Ținându-și răsuflarea, furios pe situația nenorocită în care se afla, a urcat centimetru cu centimetru până când, ca prin farmec, a ajuns sus.

Ascensiunea reușită nu reducea totuși pericolul. Imediat ce s-a cățărat pe cel mai înalt container, l-a lovit vântul și l-a dărâmat din picioare. Când a simțit cum cade, s-a prins cu unghiile de suprafața metalică, evitând la limită dezastrul. S-a ridicat împleticindu-se, s-a aplecat ca să țină contră vântului și a pornit hotărât, îndreptându-se către est. Planul era simplu. Dacă reușea să ajungă la prora navei, spera să coboare nevăzut și de-acolo să fugă, folosind lanțul ancorei ca să

ajungă în apă. Dacă era zărit, o să se arunce și o să spere că nu-și rupe gâtul sau picioarele în cădere. Dacă nu, o să se legene pe lanțul ancorei până ajunge la unul dintre remorcherele de dedesubt. De-acolo, fie putea să ajungă pe uscat, fie să ia ambarcațiunea și să se îndepărteze, păcălindu-i pe urmăritorii lui greoi.

Dar mai avea încă de mers. Prova navei era la vreo 60 de metri, iar spațiile dintre containere păreau să devină tot mai mari. Sau poate că era el mai obosit, incapabil să sară la fel de vioi ca la începutul cursei? Oricum, abisul din fața lui i s-a părut brusc foarte descurajant.

Orice pas greșit îi putea fi fatal, așa că a zăbovit pe margine, încercând să se convingă să se miște, dar temându-se să facă saltul.

Însă situația s-a schimbat și decizia nu i-a mai aparținut. Spre șocul și groaza lui, și-a auzit numele strigat. Cum era posibil? N-avea cum să audă pe cineva strigând de-aici, unde urla vântul, decât dacă… decât dacă era sus, cu el.

Marko Dordevic s-a răsucit și a văzut-o, uluit, pe polițista care coordona operațiunea cățărându-se pe unul dintre containere. Era la vreo 30 de metri de el, dar chiar acum se apropia în viteză și-l striga pe nume, cu legitimația ridicată.

A înjurat cu ranchiună, s-a întors dinspre viziunea asta cumplită și a sărit peste abis.

• Capitolul 78

Calculase greșit. Avea să cadă.

Cu sufletul la gură, Helen a privit saltul disperat al fugarului, convinsă că-l vedea semnându-și condamnarea la moarte. Însă, spre surprinderea ei, a reușit și a ajuns pe plafonul celuilalt container, după care s-a ridicat în picioare și a fugit mai departe.

Lui Helen nu-i venea să creadă. Era complet extenuată după cățărarea nechibzuită pe containerele navei. Transpirată toată și gâfâind, aproape că se sinucisese de câteva ori, alunecând pe pereții metalici spre ghidul ei eston VP - 148

îngrozit, și totuși reușise cumva să ajungă deasupra. Când se ridicase, îl zărise pe Dordevic fugind și îl strigase, sperând că dacă vede că a fost descoperit ar putea să se predea. Dar n-avea să fie atât de ușor, pentru că sârbul o luase la sănătoasa. Vânătoarea continua.

Blestemându-și norocul, Helen și-a luat inima în dinți să meargă mai departe.

Vântul urla și o lovea în față, împingându-i trupul ostenit înapoi, însă trebuia să

lupte în continuare. O cuprindea extenuarea, îngreunându-i picioarele ca plumbul, dar și-a găsit cumva rezerve de energie să se târască înainte. A ajuns la primul spațiu între containere și a sărit, ajungând în siguranță pe cealaltă parte.

La al doilea n-a mai fost la fel de ușor, pentru că o intensificare bruscă a vântului a părut s-o oprească în plin salt. Dând din brațe și întinzând gâtul în față, a ajuns la limită de cealaltă parte și s-a cățărat recunoscătoare pe cutia metalică

imensă. Și a mers mai departe, motivată de vederea siluetei fugare din fata ei.

Câștiga teren. Dordevic era încetinit, iar înaintarea lui se dovedea mai dificilă, acum nu mai erau decât vreo 15 metri între ei. A simțit cum i se ridică moralul și o nouă energie i se revarsă în corp; a grăbit pasul și a trecut peste următorul hău. Câștiga viteză, înfruntând vântul, gonind din răsputeri, acum la nici zece metri de suspect.

Dordevic a simțit-o că se apropie, s-a întors și i-a evaluat înaintarea. Helen l-a privit sărind peste încă o despărțitură și aterizând în siguranță pe cealaltă parte.

Nu mai erau decât câteva containere până să ajungă în partea din față a navei și cine știe încotro o să se îndrepte de-acolo? Grăbind iar pasul, Helen a văzut un hău mult mai lat în fața ei, dar n-a ezitat și s-a aruncat peste el.

A zburat prin aer, cu brațele rotindu-se și simțindu-se ciudat de lipsită de greutate. Însă apoi a intervenit gravitația, când vântul a împins-o înapoi, iar ea a simțit cum se duce jos, jos, jos.

Calculase greșit distanța și n-avea să reușească. Nu încăpea nicio îndoială

acum, buza containerului părea că se ridică deasupra ei. Și-a aruncat brațele înainte și întâi un cot, apoi și celălalt au ajuns pe suprafața neiertătoare.

Durerea a străbătut-o, urcând pe coloană și ajungând până în dinți, dar în ciuda agoniei, s-a ținut tare și s-a ridicat pe marginea containerului. În spaima și durerea ei, închisese ochii, dar acum i-a deschis brusc, vrând să se convingă că

într-adevăr era în viață.

Ce a văzut i-a înghețat sângele în vine. Dordevic venea acum direct spre ea.

Văzând cât de precară era poziția ei, era hotărât să pună capăt odată pentru totdeauna urmăririi.

Helen s-a cățărat ca să aibă priză pe containerul metalic. Însă îi tot alunecau mâinile și mergea mai mult înapoi decât înainte. A simțit containerul zgâlțâindu-VP - 149

se când Dordevic a aterizat pe el și a privit îngrozită cum vine în fugă spre ea. La șase metri de ea, acum trei, acum doar un metru și jumătate, în timp ce picioarele ei se legănau neputincioase dedesubt. Dintr-odată, a ajuns deasupra ei și a ridicat bocancul s-o lovească peste brațe.

Însă chiar atunci Helen a găsit un punct de sprijin pentru picior și s-a împins cu toată forța în sus. Și-a aruncat corpul pe container, a prins brațul lui Dordevic, pe care l-a luat prin surprindere, și s-a tras până a ajuns în siguranță.

S-a prăbușit pe metalul murdar, încă ținându-l pe sârbul fugar, dar impactul a lăsat-o fără suflare și a obligat-o să slăbească strânsoarea. Dordevic s-a eliberat și i-a tras un șut puternic în coaste, înainte s-o ia din nou la fugă.

Gâfâind, Helen s-a ridicat și, orientându-se, a pornit după el. Coatele îi ardeau, picioarele erau lovite și învinețite, dar a mers mai departe, sărind fără

ezitare peste golurile rămase și sperând că Dumnezeu, soarta sau karma erau de partea ei. La ultima săritură, a văzut mulțumită că Dordevic se oprise și cerceta acum disperat peretele containerului, în căutarea unei căi sigure în jos.

Helen a încetinit și a apăsat pe butonul stației.

— Suspectul e acum în capătul estic al navei. Toată lumea la prova navei, pentru arestare…

Dordevic o auzea și s-a întors spre ea, cu o expresie de furie pură pe chip. Era evident că nu era învățat să fie urmărit. Și clar nu era obișnuit să fie prins în capcană. Disperat, a pornit spre ea, cu flăcări în priviri.

— Ușurel, Marko, i-a cerut Helen, extinzându-și atentă bastonul. Gândește-te bine. N-ai cum să scapi și dacă te predai în liniște, situația ta o să fie mai bună…