— Nu v-aș cere asta dacă n-ar fi vorba literalmente de o chestiune de viață și de moarte.
Sinceritatea ei vizibilă, presiunea solicitării ei au părut să-l pună pe gânduri.
— Te rog, Roger, orice îmi poți spune…
A urmat o tăcere îndelungată, apoi bătrânul a oftat, iar oftatul a părut să
cuprindă o lume întreagă de suferință.
— Era spre sfârșitul lui octombrie, pe 26, a spus el șuierat. Miriam era plecată în vizită la soră-sa, eram singur. Mă pregăteam de culcare, când am auzit un zgomot la parter…
S-a oprit, parcă transportat înapoi în timp.
— Speram că doar mi se năzare, cum îți joacă mintea feste când ești singur, dar tot am coborât să văd ce e. Credeam că poate a încercat cineva să intre pe ușa laterală… dar de fapt intrase pe un geam din spate.
Încă o pauză scurtă, după care vocea a căpătat un ușor tremur.
— Nu l-am văzut de la început, deși am simțit că e ceva în neregulă. Apoi a sărit dintr-odată pe mine, mi-a pus mâna la gură și m-a împins spre podea. După
aia, mi-am recăpătat cunoștința pe covor, legat fedeleș…
În glasul lui se simțea furie, dar și tulburare, și avea ochii umezi.
— Am încercat să vorbesc cu el, l-am întrebat ce vrea, dar mi-a vârât o cârpă
murdară în gură. După aia s-a dus sus, a luat tot ce-a putut și a coborât.
— Și după asta?
Era un imbold blând, pentru că Helen simțea că Morton dădea să se îndepărteze de amintirea chinurilor lui.
— Atunci te-a lovit, Roger?
Morton a încuviințat tăcut, iar Helen a privit cum i se prelinge pe obraz o lacrimă.
— De ce te-a lovit?
— Habar n-am. Eram legat, cu totul la mila lui…
Rostise cuvintele cu o asemenea forță, cu atâta înflăcărare, că Helen n-avea nicio îndoială că lipsa de sens și violența atacului erau cele care dureau cel mai tare. A privit o clipă urmările agresiunii – cicatricea palidă de pe tâmplă și obraz, rădăcina părului, care fusese mutilată, tremurul neîncetat al mâinilor lui Morton. Habar n-avea cum arăta înainte de atac, dar acum părea intimidat, complet retras din fața vieții.
— Nu ți-a spus niciun motiv?
VP - 120
Morton a clătinat vehement din cap.
— De câte ori ridica nenorocitul ăla de ciocan, îl imploram să înceteze, îl imploram să aibă milă, dar nu mă putea auzi prin căluș sau nu voia să mă audă…
— Ai reușit să-l vezi în timpul atacului?
— Nu prea, eram cu fața la pământ și mă tot împingea la loc, cu mâna aia grea pe spate.
— Ți-a spus ceva în tot timpul ăsta?
— Nu, a înjurat de câteva ori, dar atât.
— Deci i-ai auzit vocea?
— Doar trecător.
— Era din zonă?
Spre surprinderea ei, Morton a râs, îndelung și amar.
— Nici pe departe. Era străin. Est-european, rus poate…
Helen s-a oprit surprinsă, după care a răspuns:
— Am înțeles. Ai mai observat și altceva legat de el?
— Păi, avea tatuaje pe antebraț, militare, după mintea mea. Voiam să scuip călușul, să-l întreb de ce dracu’ un fost soldat atacă un pensionar, dar n-am avut ocazia. Când m-am întors spre el, m-a pocnit drept în obraz cu ciocanul.
Morton a arătat spre fața distrusă, iar Helen a tresărit în sinea ei, imaginându-și impactul oțelului pe os.
— După asta, n-am mai putut să vorbesc. Nu că ar fi avut vreo importanță și dacă puteam. Era posedat, înnebunit. N-am putut decât să încerc să mă întorc, să reduc impactul loviturilor, să văd dacă pot supraviețui cumva. Am încercat să
mă gândesc la Miriam, la ce-aș pierde dacă aș ceda, orice, numai să încerc să
