rămân conștient și să mă opun, dar n-a fost de niciun folos. Își ieșise din minți, clocotea de ură, n-aveam nicio șansă. Voiam să trăiesc, chiar voiam să trăiesc…
A ridicat privirea spre Helen, cu lacrimi în ochi.
— … dar, sincer, am crezut că o să mor.
• Capitolul 63
Dacă ar fi putut să închidă ochii și să se cufunde tăcut în uitare, ar fi făcut-o bucuros. Pentru că ce scop mai avea viața de-acum?
Richard Westlake stătea întins pe patul proaspăt făcut, cu ochii fixați pe pata maronie micuță de pe tavan. Se retrăsese la insistențele soră-sii, care se temea în mod clar că era în pericol să se prăbușească de extenuare. E drept că nu mai pusese geană pe geană de când se întâmplase și avea senzația că se află pe VP - 121
orbita unei planete îndepărtate, privind de sus tragedia în desfășurare, dar ce șanse avea să-și găsească pacea și odihna? Era în derivă fără fiul lui iubit, fără s-o aibă alături pe soția lui, cu care era de 20 de ani. Chiar acum, Victoria zăcea în camera de oaspeți a surorii lui, îndopată cu medicamente care-i amorțeau durerea, iar el se furișase de-acolo fără să se uite în urmă. Nu suporta să stea lângă ea acum, întristat s-o vadă sedată, dar temându-se de ce s-ar putea întâmpla când dispare efectul medicamentelor. Erau abia la începutul acestui coșmar, asta era limpede. Ce-i mai rău abia urma.
Victoria își iubea fiul cu o înflăcărare uneori greu de descris. Conceperea fusese o luptă, iar nașterea, dificilă, însă nu păruseră decât să amplifice dragostea mamei pentru copil. Îi oferea orice mângâiere, îi asigura orice ocazie cu putință, îi trâmbița orice triumf. Drumul pe care-l avea acum în față era un drum pe care nicio mamă n-ar trebui să-l străbată, iar Richard se întreba dacă o să aibă forța să-i facă față sau dacă el o să aibă forța s-o ajute. Până atunci, mai erau alte umilințe mai presante, alte episoade dureroase de înfruntat. I se spusese că va trebui să identifice cadavrul și că la scurt timp după aceea, trupul neînsuflețit va fi eliberat pentru înmormântare. Numai Dumnezeu știe cum o să
treacă amândoi prin asta!
Ce-ar fi putut spune cineva în condițiile astea ca să-i facă dreptate, în mijlocul groazei și confuziei morții lui? Oricum ar fi suficient de greu pentru un părinte să
invoce cuvintele care să exprime dragostea și devotamentul când era confruntat cu moartea neașteptată și prematură. Dar s-o faci știind cum și-a găsit Ethan sfârșitul cumplit și îngrozitor… ce-ai putea spune ca să nu sune disperat, jalnic, furios și deznădăjduit?
Gândul ăsta, imaginea asta a bietului lui băiat zăcând legat și neajutorat îl împiedica să doarmă. Întins pe patul rece și neiertător, Richard se întreba dacă
o să mai doarmă vreodată, dacă o să mai fie vreodată în stare să închidă ochii fără să-și imagineze scena aia cumplită. Singurul lui fiu, confuz și îngrozit, zvârcolindu-se pe podea, panicat și înlăcrimat, în timp ce ucigașul nemilos ridica toporul deasupra capului.
Și-a dus mâna la gura deschisă, înăbușind urletul care părea să se reverse din el. Era un sunet oribil, reprimat, de agonie fără speranță și nu-i oferea nici ușurare, nici răgaz. N-avea cum să-și revină din așa ceva, nu exista niciun drum înainte care să aibă vreo noimă. Richard nu putea decât să privească în urmă, dorindu-și ca lucrurile să stea altfel, dorindu-și să fi putut primi el loviturile, ca să-l cruțe pe băiatul lui. Dacă ar fi putut face schimb de locuri cu el, ar face-o fără să stea pe gânduri, bucuros să-și dea viața pentru ca Ethan să-și poată trăi VP - 122
viitorul. Dar bineînțeles că nu exista nicio șansă, nicio ocazie miraculoasă de mântuire.
Tot ce-i putea promite fiului său era că persoana vinovată va fi adusă în fața justiției. Măcar de-atâta era sigur. El și Victoria aveau bani, dacă o să fie nevoie o să cheltuie și ultimul bănuț, o să-și dedice fiecare oră a fiecărei zile vânătorii ucigașului lui Ethan. Să dea Dumnezeu să-l prindă repede poliția, dar dacă nu, o să se ocupe chiar el. O s-o facă pentru Ethan, pentru Victoria, dar și pentru el –
chinul de-acum era prea cumplit ca să poată fi îndurat. Fiul lui era mort, singurul lui copil zăcea în cealaltă parte a orașului, pe o masă din morga poliției, în timp ce un ucigaș pândea pe undeva, poate chiar acum punea la cale să arunce în iad o altă familie care nu merita așa ceva. Ei bine, n-o să-i dea pace nenorocitului ăluia bolnav. Își va dedica viața, averea, sufletul, vânării lui – sau o să moară
încercând.
• Capitolul 64
Se uita la masa cu dovezi și încerca să alunge greața care-l cuprinsese. Japhet Wilson nu era un novice – trecuse prin niște zile înfiorătoare la serviciu –, dar nodul strâns avea ceva care-l neliniștea. Ca dovadă criminalistică nu se remarca prin nimic, nu era decât o bucată scurtă de cablu elastic pe care-l poți cumpăra în orice magazin de bricolaj, dar scopul în care fusese folosit îi îngheța sângele în vine. La ce se gândise Ethan, întins pe podea, legat și neajutorat, când îi dădea târcoale moartea? Fusese conștient, își dăduse seama, îi fusese teamă? Wilson spera că nu, dar dacă teoria detectivului-sergent Brooks era corectă – dacă
miezul crimelor erau sadismul și teroarea –, atunci se temea că prima lovitură
fusese doar începutul chinurilor bietului băiat.
— Ciudată bucățică, nu?
Wilson a ridicat privirea și a văzut-o apropiindu-se pe Meredith Walker, iar pe buzele legistului-șef juca un zâmbet. Sincer, nu era sigur de unde venea veselia ei în condițiile astea, dar poate că asta era firea ei – așa erau unii, aveau imunitate naturală la ororile cu care aveau de-a face la serviciu. Probabil că în timp, când o s-o cunoască un pic mai bine, o să înțeleagă și el.
— Mi se pare destul de banal, a răspuns el deprimat.
— Proveniența nu prezintă niciun interes real, n-o să poți s-o identifici niciodată cu certitudine…
— Presupun că e prea mult să întreb de vreo urmă de ADN, vreo amprentă
parțială, vreun fir de păr…?
VP - 123
N-a mai continuat, pentru că Meredith clătina deja din cap.
— Sau vreo depunere? Cârpa folosită pe post de căluș la Martha White avea un fel de ulei de motor pe ea.
— Curată ca lacrima, mă tem. Bănuiesc că e proaspăt scoasă din cutie.
Wilson a reținut informația, tot curios ce prevestea comportamentul vioi al lui Meredith.
— Nu, configurația e interesantă, a continuat ea, arătând spre dovezile de pe masă.
— Pentru că e diferit de nodul folosit la Martha White, vrei să zici?
— Exact. Pe încheieturile ei era o figură clasică de opt. Ăsta-i un pic mai complicat și, ca atare, mai sigur. Se cheamă „nod hoțesc”.
Wilson a ridicat dintr-o sprânceană, pentru că denumirea legăturii i s-a părut ciudat de potrivită.
— Deci… poate că făptașul a folosit alt nod fiindcă s-a gândit că Ethan prezenta o amenințare fizică mai mare decât Martha White, că era mai probabil să se elibereze?
— Posibil.
— E complicat de legat?
