Tehnicienii criminaliști aveau să ia la bani mărunți cabina lui Dordevic când o să

ajungă, dar superiorul lui era dornic acum să obțină dovezi solide, care să

permită încheierea rapidă a anchetei.

Își pusese protecții de plastic peste ghete și mănuși de latex și începuse să

cerceteze cabina pe care Dordevic o împărțea cu Evgheni Kaasik, colegul lui eston de echipaj. Wilson s-a mirat că puteau să stea perioade lungi amândoi în acest spațiu înghesuit fără să se omoare între ei, pentru că abia aveai loc să te întorci în cabina claustrofobică. Erau două paturi, o chiuvetă și un dulap încastrat. Asta era tot, principalul spațiu de relaxare al celor doi pentru câteva săptămâni. Dacă era cineva care să-l știe bine pe suspect, acela era Kaasik, pe care tocmai îl interoga detectivul-agent McAndrew, pe doc. Sperau să obțină

VP - 159

niște răspunsuri, însă Wilson tot se simțea presat să se achite de sarcină, pentru că o primise de la Grace.

Deocamdată nu găsise nimic. Cercetase lavoarul, căutând în interior vreun panou slăbit, după care trecuse la conducte și demontase țeava de scurgere ca să se asigure că nu fusese aruncat ceva pe acolo. N-a găsit nimic, așa că a trecut la dulap, a golit sertarele, a scotocit în salopetele atârnate, după care a verificat fiecare centimetru din interior. Dar nu fusese modificat și nici personalizat în niciun fel și, cu inima grea, a pus la loc hainele suspectului. Intrase în cabină

hotărât să descopere ceva important, dar simțea deja că șansele să aibă vreo contribuție semnificativă la anchetă scădeau.

Nu-i mai rămăseseră decât paturile. S-a cocoțat pe marginea patului de jos și s-a tras în sus, ca să se uite la patul îngust de deasupra. Și-a trecut mâinile peste cearșaf, verificând dacă nu există vreo ridicătură, dar n-a găsit nimic în afară de un roman scris cu litere chirilice pe care nu le putea citi. În fața de pernă erau niște bani și pașaportul lui Kaasik, dar mai nimic altceva interesant. Când a ridicat salteaua, a găsit doar praf și un exemplar din Sun, așa că și-a îndreptat atenția spre patul lui Dordevic.

Era la fel de lipsit de indicii. Pe perete era lipit programul carturilor, sub niște reviste dubioase, care păreau răsfoite intens. Altfel, nu era nimic interesant, deși Wilson a căutat meticulos – oamenii ăștia chiar călătoreau fără prea mult bagaj. Cu inima grea, a ridicat salteaua, dar a fost din nou dezamăgit. La ce se aștepta? Să găsească un topor plin de sânge închegat? O mărturisire semnată?

Oricum, nu era nimic ascuns sub salteaua uzată, cu excepția prafului și a părului multor

locatari

anteriori.

— Fir-ar să fie…

Oftând, Wilson a dat să lase salteaua jos, pregătindu-se să-i explice nuanțat eșecul noii lui șefe, când a observat ceva. Interiorul patului era plin de praf –

mai puțin o porțiune mică într-un colț, care părea bizar de curată. A ridicat mai mult salteaua și s-a uitat în colțul opus, care părea și el mai curat și fără praf.

A tras salteaua pe jos și s-a uitat și la celelalte două colțuri. Erau și acolo semne că praful a fost înlăturat cumva. Și mai curios, în colțul din dreapta era un orificiu. Perfect rotund și neted, nu era rezultatul unui accident; lemnul fusese găurit deliberat. Intrigat, Wilson l-a pipăit, iar degetul i-a intrat perfect în scobitură. Simțind o victorie, a tras tare de tăblie. La început, a refuzat să se miște, apoi a ieșit pe neașteptate din cadru. A prins tăblia de margini și a ridicat-o, după care a pus-o cu grijă pe podea.

A revenit la cadrul patului și a rămas cu gura căscată. Dordevic fusese isteț, dar subterfugiul nu fusese destul de eficient. Își făcuse o ascunzătoare în VP - 160

compartimentul secret, unde adunase bunuri furate. Hărți ale orașului Southampton, cu adrese scrise cu creionul, un mobil ca vai de el, o pereche de mănuși din piele și alături de ele punguțe transparente cu o mulțime de obiecte de valoare. Wilson a luat una de deasupra și s-a uitat la conținut. Un Rolex. O

brichetă gravată. O mână de medalii de război. Și o pradă bogată de bijuterii de damă. Wilson a simțit că-i stă inima-n loc când a ridicat obiectele de preț. I se păreau grele, dar greutatea lor avea s-o simtă cel mai tare Dordevic. Îi adusese la exasperare până acum, semănând teroare și vărsare de sânge în urma lui, dar aici era dovada clară că puseseră mâna pe cine trebuie. Domnia terorii lui se încheiase.

• Capitolul 85

— Cât de sigură ești?

Răspunsul a venit rapid, însă glasul redactorului-șef adjunct era înecat de vuietul motorului. Emilia a ridicat piciorul de pe accelerație și a mărit volumul telefonului.

— Mai spune o dată…

— Categoric era Grace. Ea și echipa ei și-au făcut apariția la docuri la prima oră și au percheziționat Spirit of Enterprise.

— Și a căzut în fața navei? a întrebat Emilia, abia venindu-i să creadă ultimele informații din redacție.

— Ea și suspectul, cred. Unul dintre băieții care lucrează la docuri ne-a sunat direct, chiar când au fost pescuiți din apă.

Era incredibil, dar în general, când era vorba de Helen Grace, era adevărat.

— Au fost răniți?

— Se pare că au reușit să meargă singuri până la ambulanță, bănuiesc că nu-i nimic serios.

— Și el e reținut acum?

— A ajuns acum zece minute la poliție, imediat după ce i-au dat voie de la spital. Probabil că Grace îi smulge deja unghiile.

Emilia a zâmbit închipuindu-și imaginea, după care a întrebat:

— Cine e?

— Un membru al echipajului, cred. Sursa noastră l-a văzut pe la docuri, dar habar n-are cum îl cheamă.

— Și suntem siguri că are legătură cu valul de crime?

VP - 161

— Trebuie să aibă, a răspuns colega ei experimentată. Era acolo tot Departamentul Cazuri Majore, plus polițiști în uniformă și sprijin tactic. A fost o desfășurare de forțe.

— E logic, a recunoscut Emilia.

— Cum vrei să facem?

— Îl trimitem pe Banyard la Southampton Central, să vedem dacă-l face pe ofițerul de legătură cu presa să confirme că au arestat un suspect în legătură cu uciderea lui White și Westlake. Eu mă duc direct la docuri, să văd dacă pot să

aflu un nume. Te sun într-o oră?

— Abia aștept, a venit răspunsul entuziasmat.

Emilia a închis și a clătinat din cap, zâmbind. Trebuia să-i recunoască meritele adversarei sale – de câte ori credeai că Helen Grace e terminată, găsea o cale să

revină la viață, smulgând victoria din ghearele înfrângerii. Pe de o parte, era enervant – Emiliei îi făcea plăcere s-o ațâțe pe Grace și, cu cât suspectul rămânea mai mult în libertate, cu atât mai speriată era populația. Pe de altă

parte, s-ar putea să fie bine. Dacă se dovedea că făptașul e un marinar, cu violența în sânge și sufletul înflăcărat, mergea și așa. Să-ți imaginezi că te trezești și vezi o brută imensă și păroasă aplecată deasupra patului tău, cu un topor murdar enorm în mână? La gândul ăsta, Emilia a simțit un fior – era o imagine care i-ar fi zguduit până în străfundul sufletului pe cetățenii din Southampton.

Dar asta urma să vină mai târziu; acum prioritatea era să ajungă la docuri înainte de restul presei. A băgat în viteza a doua Corsa ei de încredere și a învârtit de volan, făcând o întoarcere complet ilegală și ignorând claxoanele asurzitoare din trafic, după care a gonit spre docuri.

• Capitolul 86

A rămas perfect nemișcat, cu privirea fixată în ochii ei. Fără să vrea, Helen era aproape impresionată de refuzul lui Dordevic de a se lăsa intimidat, de calmul lui nefiresc. Odată ajunși în sala de interogatoriu, suspecții fie se retrag în ei, fie izbucnesc furioși, pe măsură ce înțeleg situația disperată în care se află.