Tonul era ciudat de incisiv, cu o nuanță de finalitate.
— Ei, ce-ar fi să comandăm? Mi-e o foame e lup…, a continuat el.
— Ce s-a-ntâmplat, Sam? a întrebat Emilia, fără să ia în seamă încercarea lui stângace de-a pune capăt discuției.
— Nimic, doar că vreau să mănânc, atâta tot.
— Uită-te la mine!
Oarecum reticent, Sam a ridicat privirea. Emilia a depistat imediat încordarea, veselia forțată din expresia lui. Tânărul ăsta avea multe calități –
făcea conversație, era un prieten loial, un amant pasional –, dar era un actor prost, care nu reușea deloc să-și ascundă stânjeneala profundă.
— Care-i problema?
— Nu-i nimic, absolut nimic. Am zis că-mi place, hai să trecem mai departe.
— Ce anume-ți place la articol?
— Te rog, nu fi așa, Emilia. Nu vreau să încep o ceartă.
— De ce să ne certăm?
Acum se înfuriase, îmboldită de durere și dezamăgire.
— De ce?
A urmat o pauză lungă și apăsătoare, apoi Sam a răspuns:
— Uite ce e, Emilia, știu că ai o treabă de făcut. Și știu că o faci foarte bine.
Dar nu te gândești niciodată că e un pic… nu știu… crud?
Emilia a avut senzația că a primit o palmă. În pofida cuvintelor ezitante, părea foarte convins de opinia lui, de judecata lui, ca și cum aceasta ar fi vorbit de la sine.
— Adică, oamenii ăștia suferă, suferă cum nici nu ți-ar veni să crezi, așa că…
genul ăsta de invadare… în fine, n-are cum să fie de ajutor, nu?
VP - 134
— Genul ăsta de invadare? l-a imitat Emilia, rostind cuvintele încărcate de indignare.
— Pare că aproape că te bucuri de asta, că te hrănești cu nenorocirea lor…
— Bine, ajunge. Hai să comandăm.
Emilia a luat meniul neliniștită. Dar spre surprinderea și nefericirea ei, Sam n-avea de gând să termine.
— Uite ce e, ultimul lucru pe care mi-l doresc e să te jignesc sau să te supăr.
Îmi placi și știi și tu. De-asta mi-e atât de greu…
— De ce ți-e greu, Sam?
— Te rog, nu fi sarcastică, Emilia. Sunt doar sincer. Sigur trebuie că vezi și tu contradicția inerentă aici…
Emiliei nu-i plăcuse cum se exprimase, ca și cum cuvintele ei, ziarul ar fi fost doar o mizerie fără valoare.
— Luminează-mă tu.
— Ești un om bun, cu o inimă caldă, căruia-i pasă profund de alții.
— Nu știu de unde-ai scos așa ceva.
— Uite cum te porți cu frații tăi. Dragostea, devotamentul, banii, timpul și grija cu care-i înconjori. Ai face orice să-i aperi de rău, să-i știi în siguranță și fericiți, și totuși răsucești de bunăvoie cuțitul în rănile altora și… pur și simplu nare nicio noimă.
S-a oprit, conștient că deja spusese prea multe. Emilia s-a uitat la el, mai șocată decât fusese în ultimii mulți ani. Lacrimile amenințau să-i umple ochii, dar n-avea să-i dea satisfacția asta.
— Poftă bună, Sam.
S-a ridicat și și-a luat geanta și telefonul, încercând să-și ascundă tulburarea.
Cum era de așteptat, noul ei iubit se dovedise până la urmă prea bun ca să fie adevărat.
— Nu pleca, Emilia! Nu așa.
— Îmi pare rău, dar am de lucru…
