— Nu-ți face griji pentru mine, sunt destul de dură.

— Pot să-ți dau detalii, dacă vrei, dar experiențele astea l-au schimbat. L-au făcut furios, neliniștit, ostil…

— A făcut probleme pe navă?

— Sigur, dar n-a fost sancționat niciodată. Fie nu erau martori, fie le era prea teamă să deschidă gura. Cred că până și căpitanului îi era frică de el.

— Ce-a făcut?

— De toate. După ce ne-am certat odată, și-a făcut nevoile în patul meu.

Emilia a tresărit, dar Kaasik a continuat:

— Altă dată, a urinat pe mine când dormeam. A amenințat de multe ori că

mă omoară, dar totuși am fost norocos. Pe bucătar aproape că l-a omorât în bătaie cu o cheie. Ar fi fost arestat dacă-l vedea cineva. Dar am știut cu toții că

el a fost.

— Și poliția a discutat cu tine?

Kaasik a încuviințat, dar nu părea fericit.

— Le-am spus ce știam. Au zis că trebuie să mai stăm de vorbă.

Emilia a aruncat o privire spre marea de chipuri bătute de soare și de vânt din jur și a observat că majoritatea păreau la fel de nemulțumiți. Din cauza VP - 167

anchetei în desfășurare, probabil că aveau să fie blocați aici o vreme, pierzând timp și bani.

— Și dacă ar fi să public mărturia ta, ai fi de acord să te identific?

— Nu, în niciun caz.

— Dacă ți-e teamă de Dordevic, nu e cazul. N-o să iasă prea curând…

— Fără nume, a răspuns Kaasik hotărât.

— Tu decizi.

Oare chiar îi era teamă de Dordevic? Sau era agitat că se afla dintr-odată în lumina reflectoarelor? Să fi fost posibil să fie și el în vizorul autorităților din străinătate și să nu vrea să-i apară numele în presă? Era curioasă, dar avea ce-i trebuia, așa că i-a strecurat o bancnotă de 20 de lire și s-a ridicat repede.

— Ia-ți câteva beri din partea mea, pare că le meriți.

După 30 de secunde, ieșea pe ușile cârciumii slinoase, bucuroasă să lase în urmă bomba sufocantă. Mermaid era de mult o speluncă ordinară, un loc unde puteai să bei bere ieftină în timp ce achiziționai bunuri ilegale. Clar nu era mediul firesc al Emiliei – era o femeie care prefera locuri mai sofisticate.

În timp ce se întorcea la mașină, i-au venit în minte barurile de vin și gastropuburile pe care le frecventase în ultima vreme și întâlnirile cu Sam. Se tot gândise la cearta lor, tot reluând disputa în cap și încercând să analizeze din ce moment lucrurile o luaseră razna, să stabilească vinovățiile, să facă în așa fel încât să se simtă mai bine. Cu toate eforturile sale, nu reușea. Lăsând deoparte bunele și relele din discuție – chiar nu voia să se gândească la ele –, chiar îi era dor de el. Îi lipseau încrederea în sine, căldura, râsul lui. Presupusese că o să ia legătura cu ea ca să se împace sau, dacă era foarte norocoasă, ca să-i ceară

scuze. Dar nu existase nicio formă de contact, doar o tăcere stăruitoare, dureroasă. Și-a scos telefonul din buzunar și și-a verificat mesajele, e-mailul, mesageria vocală… nimic.

Nu putea nega că doare. Era o dezamăgire de care nu reușea să scape, deși în mod normal era bine blindată și învățată cu nenorocirile. Deși plină de succes în toate celelalte aspecte ale vieții, eșecul idilei cu Sam o lovea în plin, încărcat de un sentiment de rușine în fața dezaprobării lui evidente față de meseria ei, de caracterul și de sufletul ei.

S-a rezemat de mașină, o siluetă micuță pe fundalul navei enorme de transport din spate, și s-a simțit dintr-odată foarte singură.

VP - 168

• Capitolul 88

Stătea în fața lui, cuprinsă de o furtună de emoții.

— E o întrebare simplă, Helen. Putem formula acuzații solide?

— Da, sunt bine, domnule. Mulțumesc de întrebare.

Era o atitudine arțăgoasă și o insubordonare, dar Helen nu se putuse abține, la cât de revoltată era. Ea, Charlie și doi polițiști în uniformă avuseseră nevoie de câteva minute ca să-l controleze pe suspectul disperat. Dordevic nu pierduse timpul și-i trăsese doi pumni zdraveni lui Helen în coaste, după care o imobilizase și o sugrumase de câteva ori. Și acum simțea cum i se umflă gâtul, iar pe piele avea vânătăi palide, însă Peters nu părea interesat de starea ei, era cu mintea doar la șansele să-l pună sub acuzare pe suspect.

— Nici nu mă așteptam la altceva. Pari ciudat de indestructibilă.

Lui Helen nu i-a plăcut tonul încărcat de regret și amărăciune.

— Și e bine că sunt așa, pentru că altfel n-am avea un suspect reținut.

— Ceea ce mă aduce la întrebarea de mai devreme. Avem suficiente dovezi să formulăm acuzații?

O străpungea cu privirile, provocând-o să reacționeze, însă Helen și-a păstrat calmul.

— Pe muchie de cuțit, domnule. Putem face cu certitudine legătura dintre el și o serie de jafuri recente, nu încape nicio îndoială, avem suficient ca să-l reținem. Avem și dovezi circumstanțiale foarte solide care fac legătura dintre el și casele familiilor White și Westlake, dar nimic mai concret de-atât. La modul ideal, mi-aș dori să descoperim unele dintre lucrurile luate din cele două

locuințe sau, și mai bine, să reușim să confirmăm prezența lui Dordevic în apropiere în nopțile respective.

— Ce noutăți mai avem aici?

— Am mobilizat toată echipa în St Denys și Freemantle, asta-i singura lor treabă acum. Avem nevoie de martori sau imagini de pe camerele de supraveghere din nopțile de 9 și 11, dar căutăm și dovezi că a supravegheat casele înainte de asta, că știa dinainte de atac că victima o să fie singură acasă.

— Însă până acum n-avem nimic, nu?

— Cercetarea abia a început.

— Dar în momentul ăsta nu putem recomanda punerea sub acuzare în legătură cu crimele recente?

— Nu încă.

VP - 169

— Atunci nu te mai rețin. Toate eforturile, fiecare oră de activitate trebuie dedicată găsirii dovezilor necesare pentru punerea sub acuzare a lui Dordevic.

N-o să-ți vină să crezi ce presiuni sunt exercitate asupra noastră – parcă tot orașul și autoritățile locale au înnebunit.

Și-a deschis agenda și a urmărit cu degetul lista de întâlniri. Totuși, Helen a rămas nemișcată, consternată de tonul, de comportamentul, de lipsa lui zdrobitoare de respect.