A accentuat cuvântul, într-o încercare anemică de sarcasm.
— … și în plus, mi-a pierit pofta de mâncare.
• Capitolul 70
Charlie simțea că-i e rău, dar nu se punea problema să dea înapoi. Într-un fel sau altul, trebuia să știe.
VP - 135
A închis încet ușa în urma ei și a rămas în hol, încercând să înăbușe greața care amenința s-o copleșească. Era foarte tentată să fugă – să scape pe calea lașității –, dar ce scuză ar fi putut visa să aibă pentru așa ceva? Steve era acasă, fetele dormeau, casa era liniștită. Dacă existase vreodată un moment pentru discuția aia, atunci ăsta era.
Și-a lăsat geanta în hol și s-a dus spre bucătărie. Ușa era închisă, dar se strecura lumină pe sub ușă și se auzea radioul. Pe măsură ce se apropia de momentul adevărului, creierul lui Charlie intra în priză. Cum să abordeze situația? Să se arunce direct? Sau să-și pregătească treptat întrebarea –
acuzația –, să tempereze atacul recunoscând și rolul ei în separarea lor tot mai pronunțată? Cum se face?
A apăsat hotărâtă clanța și a intrat în bucătărie. Avea sufletul la gură, îi era greu să respire… și totuși, spre surprinderea ei, nu era nimeni acolo. Vasele fuseseră spălate, cina ei era la încălzit în cuptor, totul era o întruchipare a liniștii domestice, dar Steve nu se vedea pe nicăieri. Neliniștită, Charlie s-a dus încet spre chiuvetă, în timp ce sentimentele ei se preschimbau violent din ușurare în teamă. Iar când a ajuns la blat, l-a văzut. Steve era în grădina întunecată, fumând o țigară și sporovăind vesel la telefon.
Imaginea a înfuriat-o. Ea își ieșea din minți, iar el părea relaxat, mulțumit, cu un zâmbet larg pe chip. Era îngrozitor de nedrept, ba chiar greșit, și, împinsă de o dorință bruscă să facă odată ce avea de făcut, a deschis fereastra. Era cât pe ce să strige, să-și cheme partenerul înăuntru pentru judecată, dar ceva a făcut-o să se oprească. Îl auzea vorbind, vorbind într-un fel care o neliniștea. Nu atât ce spunea, pentru că nu putea distinge, ci tonul era cel care o termina. Blând, secretos, intim.
Charlie s-a oprit și s-a întrebat dacă să închidă geamul și să plece. Să-l strige?
Sau să stea și să asculte? El n-o văzuse încă, nu știa că ascultă. S-a hotărât să
închidă fereastra – ideea să-l spioneze pe Steve era o prostie –, însă instinctul i-a oprit mâna. Trebuia să știe.
S-a aplecat și și-a încordat auzul, iar cuvintele au început încet-încet să
devină limpezi.
— Pot mâine seară, spunea Steve. E bine la 20?
Lui Charlie i-a stat inima și s-a simțit cuprinsă de o tristețe profundă. Fără să
aibă nicio idee, Steve a chicotit când a auzit răspunsul, fericit și fără nicio grijă, după care a adăugat:
— Te iubesc.
Charlie a închis geamul, incapabilă să mai asculte. Steve a ridicat imediat privirea, cu o expresie alarmată pe chip. I-a făcut stângaci semn cu mâna, după
VP - 136
care s-a întors, a coborât glasul și a vorbit insistent în telefon. După câteva secunde, a încheiat convorbirea și s-a îndreptat din nou spre fereastra din bucătărie, cu un zâmbet nevinovat.
Însă Charlie se întorcea deja, fiindcă nu era dispusă să-l lase pe Steve să vadă
lacrimile care-i curgeau pe obraji. Nu mai avea niciun rost să-l înfrunte acum, să
stea de vorbă. Primise răspunsul.
• Capitolul 71
Întrebări, întrebări, întrebări.
Helen se plimba pe podeaua de lemn lustruită, înainte și înapoi, înainte și înapoi. Era din nou în siguranță în apartamentul ei, cu ușa zăvorâtă și ferestrele asigurate, dar tot îi era imposibil să se liniștească, reluând în minte evenimentele de peste zi. Cine era asasinul ăsta cu glugă? Ce făcuse ca să fie împins la o asemenea acțiune disperată? Și, esențial, o să renunțe acum, o să se retragă în viața lui ordonată și banală? Sau o să se întoarcă pentru lovitura de grație?
Privirea i-a fugit spre cuțitul de pe birou. Îl luase după ce fugise agresorul și așteptase să ajungă acasă să verifice dacă sunt amprente pe el. Nu era de mirare că era curat ca lacrima, fără niciun fel de urmă. Potențialul ei asasin era evident un amator, dar nu era tâmpit. Și atunci, cum stătea? Privirea fugară pe care o aruncase spre fața lui fusese suficientă ca să-l recunoască în fotografiile cu suspecții arestați, dar după o oră de căutat în baza de date, nu găsise nimic.
Putea să continue, să emită un apel către martori, să alerteze presa, dar pentru asta trebuia să recurgă la canalele oficiale, ceea ce l-ar fi alertat inevitabil pe Peters, iar Helen nu voia, nu putea suporta așa ceva.
Și-a scos țigările din buzunar și a aprins una. De obicei, nu fuma în casă, însă
avea nevoie de nicotină. Nu se simțise niciodată atât de asediată ca în seara asta. Toate sferele vieții ei erau în revoltă, forte care se aliau subtil într-o conspirație coordonată s-o distrugă. Un asasin care se ținea pe urmele ei, un șef care-i voia capul, un ucigaș feroce care le scăpa în continuare din mâini, intrând și ieșind din casele oamenilor cu o ușurință exersată. Da, făcuseră progrese în seara asta, dar se apropiau oare de momentul identificării suspectului? Helen știa că e excesiv de negativistă, că anxietatea și temerile ei făceau situația să
pară mai neagră decât era în realitate, dar brusc rezolvarea acestui caz dificil părea foarte îndepărtată.
VP - 137
Iar acum își regreta izolarea. Cum demonstrase Charlie, relațiile nu mergeau întotdeauna ca pe roate, iar încrederea era marfă de preț. Dar măcar ea avea pe cineva cu care să stea de vorbă, pe cineva la care să se întoarcă acasă. Alții păreau să se descurce cu chestiile astea, până și băiatul nou, Wilson, avea o logodnică minunată, ea de ce nu reușea? De ce rămânea ea veșnic să înfrunte viața singură? Lucrurile erau de două, trei ori mai dificile când n-aveai pe cineva în care să ai încredere, pe cineva pe care să te sprijini în momente de criză. Și totuși, poate că ăsta era felul ei – de fiecare dată când încercase să aibă o legătură cu cineva, lucrurile o luaseră razna, sfârșind în amărăciune și acuzații sau tragedie și vărsare de sânge. Pe neașteptate, îi veniră în minte valuri de imagini cu Mark Fuller, un polițist pentru care simțise ceva demult, înainte de moartea lui prematură și cumplită, dar a alungat demonii. În direcția aia nu era decât nebunie.
A stins țigara și s-a dus înapoi la canapea, care era acum plină de orare de navigație și documente portuare. În ciuda problemelor personale, a numeroaselor pericole și incertitudini care gravitau în jurul ei, trebuia să se concentreze asupra cazului în desfășurare. Un ucigaș se afla în libertate și era datoria ei să-l găsească, indiferent cât o costa. Helen s-a apucat de treabă și și-a trecut degetul în josul coloanelor nesfârșite cu nume. Dar cuvintele păreau să-i joace în fața ochilor, să se unească între ele, își pierdeau înțelesul și deveneau opace. Înfuriată pe ea, și-a vârât degetele în rana de pe antebraț și a obținut o reacție bruscă la durerea sfâșietoare.
— Haide, Helen, concentrează-te…
A încercat să verifice din nou transcrierile și de data asta au început să aibă
oarecare sens, trecând încet, dar cu răbdare, prin înregistrarea sosirilor și plecărilor din aglomeratul port de mărfuri Southampton. De fapt, era chiar incredibil volumul comercial, doar numărul navelor care vizitau orașul. Veneau din toate colțurile lumii – America de Sud, Africa de Sud, China, Japonia – și toate aveau nume exotice. Algoma Compass, American Courage, Estelle Maersk, Federal Yukon. Îi făcea plăcere să rostogolească în gură cuvintele, chiar în timp ce urmărea călătoriile lor repetitive bine organizate. Din când în când, era cuprinsă de un entuziasm brusc, când tiparul acostărilor părea să
corespundă cu câte un val de spargeri, dar elanul s-a tot transformat în dezamăgire, pentru că tiparul se dezintegra pe neașteptate, nava fiind în cealaltă parte a lumii când avuseseră loc ultimele crime. Să fi fost posibil să-și fi schimbat făptașul serviciul? Să fi schimbat navele? Și dacă da, cum aveau să-l găsească?
