— Asta-i tot ce-aveți să-mi spuneți?

Peters a ridicat privirea spre ea iritat.

— Asta-i tot ce puteți face?

— Ai grijă, Helen, și așa ești pe teren nesigur. Nu transforma o situație proastă…

— Cum îndrăzniți? Cum îndrăzniți să-mi vorbiți așa după tot ce-am făcut pentru secția asta, după tot ce-am făcut pentru dumneavoastră…

Peters a tresărit, năucit de atacul la persoană. Era momentul să se retragă, să

tacă din gură, însă Helen mersese deja prea departe ca să dea înapoi.

— Și ce anume ai făcut tu pentru mine, Helen? a ripostat el nimicitor.

— V-am făcut să arătați bine, am făcut secția asta să arate bine. Dacă n-aș fi fost eu, ratele noastre de rezolvare a cazurilor ar fi fost în budă. Am fi pierdut controlul asupra orașului și secția asta ar fi intrat, sincer, în programul de măsuri speciale.

— Pentru că eu nu pot să conduc Southampton Central? a întrebat el răstit.

— Ah, sunteți printre cei mai buni la învârtit hârtii, a replicat Helen cu amărăciune. Dar când e vorba de activitatea de poliție, când vine vorba de siguranța cetățenilor din orașul ăsta, un singur ofițer superior face treabă pe-aici.

Furios, Peters era pe punctul să răspundă, însă Helen nu mai voia să-l audă.

— Și acum, dacă-mi permiteți, am treabă.

Și cu asta, s-a întors și a ieșit hotărâtă din biroul lui, fără să-i vină să creadă

ce-a făcut.

• Capitolul 89

— Vorbești serios?

Nu voia să pară că-l critică, însă tonul ei avea ceva neplăcut, acuzator.

— Vrei să dai bani? a urmat Victoria Westlake, încercând să facă în așa fel încât să nu pară un cuvânt murdar.

VP - 170

— Nu bani, o recompensă. E o diferență.

— Chiar e?

Richard Westlake a ridicat brusc privirea spre soția sa, evident înfuriat de insistența ei de a pune sub semnul întrebării orice îi spunea. Dar ce alternativă

avea, când el tot venea cu ciudățenii de-astea? Întâi, voise să plece singur cu mașina pe străzi, să-l caute pe ucigașul lui Ethan. După aia, voise să angajeze un detectiv particular. Acum voia să ofere o sumă uriașă pentru informații care să

ducă la prinderea ucigașului. Victoria știa care-i motivul, cum îl înnebuneau încet, încet frustrarea, furia și vinovăția, dar clar nu era treaba lor să-l demaște pe autorul acestei crime înfiorătoare, nu?

— Cred doar că ne-am face-o cu mâna noastră, a spus ea pe ton mai blând.

Vreau dreptate la fel de mult ca tine, dar dacă aduci în ecuație banii, o să ne trezim cu tot felul de escroci care o să-și încerce norocul și o să ofere zeci de indicii care nu duc nicăieri și mai degrabă ar obstrucționa decât ar ajuta ancheta poliției.

— N-ai de unde să știi. În alte situații, banii au fost de ajutor.

— Serios? Când?

Nu voia să fie atât de agresivă, să-l provoace, dar era convinsă că e o nebunie. Richard s-a întors cu spatele, abia făcând efortul să-și ascundă

strâmbătura. Era un bărbat căruia-i plăcea să controleze situația, care preluase comunicarea cu poliția când ea era prea copleșită, prea distrasă ca să scoată o vorbă și îi era recunoscătoare. Însă acum era sâcâită de iritarea lui evidentă că

și-a recăpătat în sfârșit graiul.

— Nu înțeleg de ce nu putem lăsa poliția să-și vadă de treabă.

— Și ce-au făcut până acum? a ripostat el furibund. Au arestat pe altcineva, a trebuit să-i dea drumul. De-atunci, ne-au lăsat cu totul în ceață. Singurul contact pe care l-am avut a fost cu ziarista aia nenorocită și ea nu voia decât să se bucure de nefericirea noastră…

În sinea ei, Vicky se întreba dacă nu cumva asta era sursa comportamentului haotic al soțului ei. Rămăsese furios după apariția ziaristei la ei acasă și amenința s-o dea în judecată și pe ea, și ziarul. Fusese și ea înfuriată – ar fi sfâșiat-o cu totul pe Garanita dacă ar fi dat ochii cu ea –, dar avea și sentimentul clar că disputa îl dăduse pe Richard peste cap. Abia dacă mai dormise, abia dacă

mânca și devenise tot mai greu de discutat cu el.

— Uite ce-i, știu că ești supărat și ai tot dreptul să fii. Dar asta nu-i treaba noastră.

— Nu e? N-am fost în stare să-l apărăm pe fiul nostru, putem măcar să

ajutăm la găsirea… ucigașului său.

VP - 171

Cuvintele lui aproape că i-au frânt inima, nu doar pentru că aveau o doză

mare de adevăr, ci și din cauza vinovăției zdrobitoare purtate de fiecare cuvânt.

Richard nu era prezent când fusese atacat băiatul lor, niciunul dintre ei nu fusese prezent, un fapt care avea să-i bântuie tot restul vieții. Însă în timp ce ea era distrusă de vinovăție, el era chinuit de ea, aparentul lui „eșec” îmboldindu-i zi și noapte. S-a dus spre el și i-a pus un braț în jurul umerilor, trăgându-l spre ea.

— Nimic din toate astea nu e vina ta. Nu trebuie să simți că trebuie să

îndreptăm noi lucrurile, chiar dacă ar fi posibil. Au spus la radio că poliția a percheziționat o navă la docuri, că a fost făcută o arestare…

— N-o să aibă niciun rezultat și o să ne întoarcem de unde-am plecat. Ține minte ce spun…

Era șocată de siguranța și de cinismul lui. Oare nu mai avea încredere în nimeni?

— Și de-asta încerc să fac ceva. Orice e mai bine decât să stai cu mâinile în sân pe-aici, zi de zi, și să te complaci în suferință…

O aluzie clară la ea, dar Vicky a refuzat să muște momeala.

— Uite ce-i, nu sunt sigură că o să cădem de acord acum, n-ar fi bine să ne mai gândim? Dacă mâine-dimineață tot mai crezi că e o idee…