— Crimă.
Un singur cuvânt, care l-a redus la tăcere pe marinar.
VP - 143
— De fapt, două capete de acuzare de crimă, a continuat Helen. Pe lângă furt calificat, sechestrare de persoană, spargeri, plus o serie de alte acuzații. A fost vreunul dintre membrii echipajului suspectat până acum de genul ăsta de infracțiuni grave?
Wetherall era alb ca varul la față.
— Ei? a insistat Helen.
— Păi n-aș vrea să condamn un om în absență, dar… Marko Dordevic s-ar putea să corespundă. A fost în forțele speciale sârbe înainte să vină la noi și în trecut am avut… niște probleme cu forțele de ordine din Manila și Shanghai. Nu s-a dovedit niciodată nimic, atenție…
— Ce fel de delicte?
— Furt, vătămare corporală și o dată sechestrare de persoană și… atac cu armă letală. A fost acuzat că aproape l-a omorât în bătaie pe proprietarul unei case, deși n-au fost formulate niciodată acuzații.
— Și animalul ăsta mai e angajatul tău?
— Cum am zis, n-a fost niciodată acuzat, iar marinarii buni sunt greu de găsit.
Dordevic e dur, are experiență, știe particularitățile navei…
— L-ai considera capabil de crimele astea? Ar putea ucide?
Încă o dată, Wetherall s-a cufundat în tăcere, dar chipul lui spunea tot. N-avea nicio îndoială că fostul agent al forțelor speciale era capabil de orice.
— Bine, am nevoie de localizarea cabinei, chiar în clipa asta. Cred că l-am găsit pe omul nostru.
• Capitolul 75
Se grăbeau pe navă ca niște furnici neliniștite, țâșnind pe pasarele și urcând scările, după care se retrăgeau în mușuroi.
Charlie rămăsese la țărm cu echipa ei, urmărind cu atenție drama în desfășurare. Polițiștii înarmați stăteau în apropiere, dar în primul rând se aflau Charlie și colegii ei, cu binoclurile la ochi, căutând orice indiciu de activitate suspectă. Cu doar câteva clipe înainte, auziseră mesajul care semnala începutul oficial al percheziției. Iar acum, ca la un semn, stația lui Charlie s-a trezit la viață, aducându-i vocea lui Helen.
— Suspectul e Marko Dordevic, repet, Marko Dordevic. Cetățean sârb, înălțime 1,87 m, păr negru tuns scurt, tatuaje pe antebrațe și pe gât. Începem percheziția acum, încheiat.
— Recepționat, încheiat, a răspuns Charlie rapid.
VP - 144
Aveau un nume. În sfârșit, aveau un nume pentru ucigașul misterios care bântuia coșmarurile proprietarilor de case din Southampton.
— Bun, mai vioi, oameni buni…
Încet, dar sigur, punțile se eliberau pe măsură ce membrii echipajului se întorceau în cabine, fără îndoială întrebându-se ce naiba se petrecea. Cu fiecare punctuleț care dispărea, Charlie se întreba dacă silueta era Dordevic, care se retrăgea în monstrul metalic neprimitor. Oare chiar în clipa asta își punea la cale evadarea? Se pregătea pentru o ultimă înfruntare?
Binoclul ei trecea peste pasarelele navei, dar acum erau pustii, după ce echipajul se grăbise spre cabine cu o eficiență impresionantă. Măcar să fi fost și echipa sa la fel de bine instruită, și-a zis ea, continuându-și căutarea răbdătoare.
— Ei, hai, Marko! Unde ești?
Vorbise în șoaptă, ca și cum ar fi rostit o incantație. Dar nu se vedea nicio reacție, nicio mișcare în fața ei, Enterprise părând mai degrabă o corabie-fantomă decât o navă care străbătea oceane. Să fie posibil să le scape? Pe hârtie, misiunea lor păruse ușoară – urcă la bordul navei, identifică și capturează suspectul –, dar privind acum vasul imens, Charlie era sfâșiată de îndoieli. Aria de căutare era enormă, cu nenumărate cămăruțe și ascunzișuri.
Dordevic avea avantajul cunoașterii terenului și îl putea folosi, fie ca să scape, fie ca să stea în vreo ascunzătoare ingenioasă până când urmăritorii lui oboseau.
Era important și dacă știa sau nu că pe el îl caută. Era posibil să presupună că
prezența poliției la bord n-avea legătură cu el, pentru că nu intrase niciodată în atenția autorităților britanice. În cazul ăsta, ar putea fi luat prin surprindere și reținut ușor, blocat în cine știe ce cabină îngustă. Dar cât de probabil era? Cu siguranță că acest criminal călit avea să interpreteze corect faptele și o să
ghicească și că o asemenea demonstrație de forță înseamnă că poliția britanică
i-a prins în sfârșit urma? Și dacă da, cu siguranță că o să încerce să scape, nu?
Charlie a mai cercetat o dată puntea superioară, lăsându-și privirea să
cutreiere peste containerele multicolore. Cum n-a găsit nimic, și-a coborât binoclul spre tambuchiuri și l-a îndreptat și mai jos, spre puntea principală.
Acum a zăbovit mai mult, stând să se uite la fiecare centimetru în lungul ei, dar tot n-a găsit nimic. Nava era… moartă.
A lăsat binoclul și a expirat încet. Era pe picioare, extenuată după o noapte nedormită, în cursul căreia oscilase la nesfârșit, neputându-se hotărî dacă să-l trezească pe Steve și să discute despre infidelitatea lui sau să evite confruntarea, într-o încercare zadarnică de a se proteja pe ea și pe fete de urmările inevitabile. În cele din urmă, alesese a doua variantă. Sfâșiată de VP - 145
îndoială, furie și autovinovăție, ce-și dorea de fapt era să fugă – de serviciu, de Steve, de viața ei –, dar nu se punea problema, ținând cont de importanța operațiunii în desfășurare, așa că în loc de asta s-a întors spre detectivul-agent Jennings, comentând obosită:
— Nu știu tu, dar…
— Acolo!
Charlie s-a întors spre locul de unde se auzise vocea; s-a dovedit că era un polițist în uniformă care arăta spre navă. Și-a ridicat iar binoclul la ochi și a mai cercetat o dată vasul, cu privirea trecând peste pasarele, dar n-a detectat nimic remarcabil.
