de furie și disperare.
— Haide, Marko. Hai să terminăm cu asta…
Imediat, Helen și-a dat seama că a calculat greșit. În ochii lui Dordevic au părut să reapară flăcările, iar privirea i s-a lipit de cătușele metalice. Urlând de furie, a ales moartea ca să scape de dezonoare, și-a coborât capul și a pornit direct spre ea.
• Capitolul 79
O clipă, timpul a părut să încremenească.
Din punctul ei de observație de pe uscat, Charlie urmărise lupta de deasupra containerelor cu groază tot mai mare. Abia dacă îndrăznise să respire când Helen sărea de pe o cutie metalică uriașă pe următoarea, convinsă la un moment dat că n-o să reușească, dar văzând-o apoi cum apare din nou. Când a văzut-o pe vechea ei prietenă că-l ajunge din urmă pe Dordevic pe ultimul container, Charlie a fost sigură că urmărirea se va încheia pașnic, situația fără
speranță a fugarului era evidentă. Totuși, spre groaza ei, el alesese să lupte, sperând în vreo izbăvire, deși nu avea nicio șansă.
Charlie urmărea cu sufletul la gură loviturile pe care și le dădeau cei doi.
Helen era o sportivă și o luptătoare înnăscută, dar adversarul ei fusese membru al forțelor speciale, un ucigaș antrenat care n-avea nicio reținere să verse sânge.
Privea în continuare, neajutorată, când Helen a preluat inițiativa, apoi Dordevic a contraatacat și a doborât-o. Charlie a fost încântată că prietena ei s-a ridicat și chiar și mai încântată când lupta a stagnat, probabil când Helen a făcut apel la suspectul disperat să gândească rațional.
Dar apoi s-a întâmplat. Dordevic a țâșnit înainte și s-a aruncat spre Helen.
Probabil a luat-o prin surprindere, probabil că ea n-a avut suficient timp să evite VP - 151
saltul lui disperat, pentru că acum cădeau amândoi de pe marginea navei, plonjând în jos. Erau prinși într-o îmbrățișare hotărâtă, în timp ce se îndreptau spre suprafața necruțătoare a apei.
Charlie a țipat îngrozită, dar nu putea face nimic să pună capăt coborârii lor amețitoare. În jos, tot mai jos, cădeau în viteză, șuierând în aer, înainte să
lovească apa cu putere, iar sunetul impactului înfiorător a răsunat prin port până la ea. A icnit zgomotos, iar ochii i s-au umplut de lacrimi.
Nu s-ar mai putea întoarce de acolo. Acesta era sfârșitul.
• Capitolul 80
Încet, dar inevitabil, cele două corpuri se îndreptau spre fundul mării. Razele lipsite de strălucire ale soarelui se retrăgeau grăbit, absorbite tot mai adânc în mâl. Apele astea întunecoase luaseră multe vieți de-a lungul secolelor – azi aveau să mai ia două.
Cei doi păreau adormiți, cu ochii închiși, trupurile fără vlagă, în timp ce hainele îmbibate de apă îi trăgeau în adânc și-i duceau tot mai jos. Bezna îi învăluia, foarte curând nici nu se vor mai vedea, vor rămâne să se odihnească
până îi vor găsi echipele de căutare. Dacă îi vor găsi.
Trupul mai greu deschidea calea, iar femeia era puțin deasupra, însă destul de aproape. Cum își continuau împreună coborârea inevitabilă, cei doi păreau îngemănați în catastrofă. Dușmani în viață, aveau să fie tovarăși în moarte, împărtășind aceeași soartă. Pentru unul dintre ei, moartea pe mare fusese întotdeauna un pericol prezent, pentru celălalt, acest sfârșit era pe cât de tragic, pe atât de surprinzător.
Beznă. Întuneric negru ca smoala. Care o înconjura, o învăluia.
Helen a întredeschis ochiul drept, dar n-a văzut nimic. Unde era? A deschis și celălalt ochi, dar confuzia a rămas la fel de adâncă. Apoi, pe neașteptate, o străfulgerare argintie, când ceva solzos a țâșnit pe lângă fața ei și a atins-o. Și-a dat seama pe loc unde era, cât de gravă era situația.
Se scufunda tot mai adânc sub luciul apei, acum abia vizibil deasupra. A cuprins-o panica, iar din gură i-au ieșit bule de aer când a scos un țipăt tăcut.
Trebuia să înoate în sus, să-și croiască drum afară din iadul ăsta, dar trupul ei nu reacționa. Să-și fi rupt oare brațele, picioarele, poate chiar gâtul? Așa avea să
moară, cu trupul fără vlagă și inutil, dar cu mintea chinuitor, înfiorător de alertă?
VP - 152
Soarele dispăruse. Era aproape imposibil să vezi ceva în adânc, dar știa în ce direcție trebuie s-o ia. Și acum, brusc, surprinzător, a simțit o furnicătură în vârfurile degetelor, ca și cum corpul îi revenea în sfârșit la viață, alungând șocul în momentul când avea cea mai mare nevoie. Ușurată, a încercat să se forțeze s-o ia în sus, însă a constatat îngrozită că brațul tot refuza să reacționeze, deși simțea ace în susul și în josul membrului inutil.
Haide. Te rog, haide…, și-a zis ea, impunându-și să rămână calmă.
Trupul îi revenea la viață, senzațiile din braț venind în valuri acum, pe măsură
ce dispăreau furnicăturile. A strâns din dinți și a încercat să-și înăbușe dorința disperată de a deschide gura și a trage aer; a ridicat mâna stângă, apoi pe dreapta, și a împins cu forță în apă. Bucuroasă, a început să se miște, trupul ca de plumb ridicându-se câțiva centimetri. Dar chiar atunci a atins cu piciorul ceva aflat dedesubtul ei și și-a adus aminte.
Dordevic. Căzuse în apă cu ea și probabil că încă era pe-aproape. S-a întors încet și i-a zărit talpa ghetei îndreptată spre ea, însă bărbatul era învăluit în întuneric. Era cam la un metru mai jos și, când a aruncat o privire spre suprafața încă umbrită și întunecoasă, Helen și-a dat seama că n-avea nicio speranță. N-avea cum să aibă grijă de el și să supraviețuiască. Și-a făcut curaj și s-a pregătit de ascensiunea disperată.
Nu-l putea lăsa acolo. Era o nebunie, era mai mult decât nechibzuit, dar bărbatul era chiar sub ea. Poate că reușea totuși să-l salveze – asta, dacă
supraviețuise căderii. S-a mai întors o dată și a coborât, îndepărtându-se și mai mult de salvare. Acum îi era imposibil să mai vadă ceva, bezna la adâncimea asta fiind totală, și a dat cu mâna prin apă fără nicio speranță și fără să găsească
vreun punct de sprijin. Fusese chiar acolo, n-avea cum să-l fi pierdut, nu? Ar fi o ironie crudă să-și piardă viața încercând să salveze cadavrul înșelător al suspectului.
A atins cu mâna ceva dur și alunecos. Bocancul bărbatului. S-a prins de el și a coborât și mai mult, până i-a găsit glezna. A simțit imediat greutatea suplimentară care a tras-o și mai jos, dar și-a adunat ultimele rezerve de forță și a tras din răsputeri, prinzându-l de cracul pantalonului, apoi de curea, apoi de haină. Acum era lângă ea, îndreptat în direcția bună, dar tot inconștient. Helen s-a împins în apă și a încercat să se îndrepte spre suprafață, dar au luat-o amândoi în jos. Simțea că-i explodează plămânii, n-avea cum să continue, trebuia să-l sacrifice.
Nu, câtă vreme mai avea o scânteie de viață în ea, n-o să renunțe. A făcut un efort, a dat frenetic din mâini și au început să se ridice. Încet, foarte încet, dar se îndreptau în direcția bună. Sus, sus, sus, suprafața era acum o răsplată
VP - 153
îndepărtată, cu sclipiri vagi de soare care păreau să promită izbăvire. Însă
fiecare împingere în sus era tot mai slabă, efectele impactului lor înspăimântător cu apele nemișcate ale portului începând să-și facă efectul pe măsură ce dispărea șocul. Erau la mai puțin de zece metri sub suprafață, dar înaintarea se oprise; energia, forța lui Helen se terminaseră până la urmă. Atât de aproape, și totuși atât de departe.
