VP - 185

— Oh, Doamne, nu, nici poveste. Era hotărât să conteste acuzațiile, să se reabiliteze, a răspuns Emilia repede, încercând să prezinte lucrurile în cea mai bună lumină.

— Și atunci?

— Mă tem că a fost ucis într-o încăierare cu un alt polițist.

— Dar… de ce? Cine să-i facă așa ceva?

— Fosta lui șefă, detectivul-inspector Grace.

Încă o dată, Karen a tras aer în piept, apoi a continuat:

— Dar ce căutau împreună? Știu că au avut o relație, dar presupuneam că ea-l urăște deja.

— Știai despre ei? s-a interesat Emilia surprinsă.

— Mda, m-a sunat ea acum vreun an, practic mi-a cerut o caracterizare – și nu i-a plăcut ce i-am spus.

— Am înțeles.

— Totuși, părea rațională, dură, cu suficient bun-simț…, a urmat fosta soție a lui Hudson, fiecare cuvânt fiind marcat de neîncredere. De ce naiba să-l fi… să-l fi ucis?

— Asta ne străduim să aflăm, dar până atunci povestește-mi despre perioada în care ai fost cu Joseph, ce fel de om era.

Karen Hudson a vorbit mai departe, lăsându-și de izbeliște clienta. Era înlăcrimată și șocată, dar părea dornică să vorbească despre durerea ei. Emilia a încurajat-o, vrând să scoată cât de multe putea înainte să-și îndrepte atenția spre articolul ei. O să fie senzațional. De fapt, s-ar putea dovedi foarte bine cel mai important material pe care l-a scris vreodată.

Capitolul final din povestea lui Helen Grace.

• Capitolul 97

— Deci mă pui sub acuzare? Pentru că dacă nu, am terminat aici.

Cuvintele păreau foarte stranii venind din gura lui Helen. Le auzise de multe ori rostite în spațiul ăsta mic, de confesiuni, din gura unor suspecți care se străduiau să scape dintr-o plasă care se strângea tot mai mult. Dar acum ea era cea care le spunea.

— Ți-aș aminti, detectiv-inspector Grace, că nu tu iei deciziile în încăperea asta. Eu am să decid când se încheie interogatoriul.

Helen a observat că nu făcuse nicio referire la Charlie. Era pur și simplu scena lui Peters.

VP - 186

— Ce mai e de spus? V-am zis ce s-a întâmplat, pas cu pas, secundă cu secundă. Acum, dacă aveți dovezi concrete care să-mi infirme cronologia, care să demonstreze convingător că mint, puneți-mă sub acuzare. Dacă nu, vă

sugerez să-mi dați drumul.

— Pur și simplu?

— În caz că nu ați observat, avem o dublă anchetă de crimă în desfășurare, o anchetă pe care detectivul-sergent Brooks…

— Detectivul-inspector Brooks, a corectat-o Peters.

— Pe care detectivul-inspector Brooks ar trebui s-o coordoneze, a răspuns prudentă Helen. Orice secundă petrecută cu vânătoarea asta de vrăjitoare împotriva mea e timp care ar putea fi folosit mai bine interogându-l pe Dordevic.

— Schimbi subiectul, detectiv-inspector Grace.

— Vă reamintesc ce priorități aveți. Deci cum facem? Mă acuzați sau pot să

plec?

Helen s-a uitat la el, refuzând să dea orice semn de slăbiciune sau teamă. În realitate, avea nervii întinși, însă era esențial să pară puternică.

— Tu ce crezi, detectiv-inspector Brooks? a întrebat Peters, întorcându-se către vechea prietenă a lui Helen. Crezi că e suficient pentru moment?

— Mai mult decât suficient.

Charlie clar voia să plece, incapabilă să se uite în ochii lui Peters sau ai lui Helen.

— În cazul ăsta, detectiv-inspector Grace, ești liberă să pleci… deocamdată.

Helen s-a ridicat și și-a împins brusc scaunul în spate, picioarele metalice frecându-se de podeaua uzată.

— Știi cum stau lucrurile. Rămâi în oraș, ține-ți telefonul deschis. Fără

îndoială că vom mai avea întrebări pentru tine la momentul potrivit.

Helen s-a încruntat la șeful ei. Incredibil, părea să-i facă plăcere.

— Sper ca în termen de câteva zile să-ți spunem dacă avem de gând sau nu să formulăm acuzații penale…

Doamne, ce-și mai dorea să-l plesnească… chiar exploata situația.

— Între timp, ești suspendată din funcție, iar detectivul-inspector Brooks preia începând din acest moment conducerea Departamentului Cazuri Majore.

Helen a aruncat o privire spre adjuncta ei, însă privirea lui Charlie a rămas ațintită în pământ.

— Desigur, o să-ți cerem legitimația înainte să pleci.

Colțurile gurii i-au zvâcnit, dar Peters a reușit să-și înăbușe zâmbetul. Până și el era conștient de magnitudinea, de importanța momentului. Helen nu a spus VP - 187

nimic, cuprinsă de un val de greață și de tristețe. Toată identitatea ei, toată

rațiunea ei de a fi era conținută în meseria asta, iar acum i se cerea să renunțe de bunăvoie la ea.

A băgat mâna în buzunar, a scos legitimația și a aruncat-o pe masă. Peters a făcut un pas în față și a luat-o repede, după care s-a aplecat spre Helen. Ea a tresărit când fața lui s-a apropiat de ea și i-a șoptit prea încet ca să fie înregistrat:

— Și să nu te aștepți s-o primești prea curând înapoi, Helen…

N-a putut rezista să adauge o notă de triumf în glas când a încheiat: