— Am terminat aici.

• Capitolul 98

A apăsat furios butonul, dar degeaba. Soneria era stricată, o decorațiune inutilă pe casa inteligentă. Iritat, detectivul-agent Wilson a bătut la ușă, dar înăuntru nu se simțea nicio mișcare, așa că s-a îndepărtat, îndreptându-se către poarta laterală. Fusese o dimineață frustrantă și era hotărât să nu plece cu mâna goală.

Ținând strâns în mână o copie a hărții lui Dordevic, a tras de poarta de fier care ducea spre intrarea laterală. Spărgătorul dăduse târcoale proprietății întinse din Lordswood și părea o țintă promițătoare – un locatar în vârstă a cărui bunăstare era trâmbițată de cele trei mașini clasice de pe aleea din fața casei.

Totuși, nu fusese reclamată nicio tentativă de pătrundere forțată, ceea ce lui Wilson i se părea ciudat, ținând cont de eficiența sârbului în privința spargerii celorlalte case de pe listă înainte de data plecării programate a navei. Era nerăbdător să stea de vorbă cu proprietarul, un oarecare domn Edward Grey, dar deocamdată nu se vedea nicio urmă a fostului dealer de mașini.

Poarta laterală avea un lacăt pe ea, dar nu era închis, așa că Wilson a încercat-o. Când a intrat pe aleea laterală a strigat:

— Domnule Grey?

Vocea lui a răsunat în pasajul îngust, dar n-a primit niciun răspuns.

— Hei!

A înaintat și a văzut în față niște ghivece de flori goale și un sac de compost deschis, iar pe pavele, o grămadă de pământ împrăștiat. A pășit cu grijă peste murdărie și a cercetat din priviri grădina scumpă. Peluza era frumos întreținută, iar straturile de flori erau plantate îngrijit; erau clar mândria și bucuria proprietarului. În timp ce se uita, și-a dat seama că dinspre șopronul din spate VP - 188

se auzeau zgomote. Zâmbind, a pornit cu pas grăbit pe aleea pavată cu dale. Își găsise prada.

— Domnule Grey?

În șopronul de lemn curat s-a auzit mișcare, dar niciun răspuns. Wilson a încercat ușa și a salutat din nou, după care a intrat. Și imediat a rămas încremenit. Spre el s-a îndreptat o lamă, iar el și-a smucit capul pe spate ca să

evite să-l lovească. În momentul acela, și-a dat seama că de fapt spre el erau îndreptate trei vârfuri ascuțite, iar situația i s-a lămurit. Atacatorul lui era proprietarul casei, care părea hotărât să-l străpungă cu o furcă.

Ieșind cu spatele din șopron, Wilson și-a scos legitimația.

— Ușor, domnule. Sunt polițist. Detectiv-agent Japhet Wilson, de la Southampton Central.

— Arunc-o încoace.

Era clar că domnul Grey n-avea să ia nimic pe încredere, în pofida înfățișării îngrijite și a comportamentului politicos al lui Wilson. Acesta s-a conformat și, după o inspecție atentă, pensionarul i-a dat-o înapoi.

— Ce-a fost în capul tău să te furișezi așa?

— Am bătut de câteva ori și v-am și strigat. Poate că nu m-ați auzit?

— Am stat toată dimineața aici, iar auzul meu nu mai e ce-a fost odată, a răspuns Grey agresiv, bătând cu degetul în aparatul auditiv din urechea dreaptă.

— Nicio problemă. Îmi pare rău că v-am speriat.

— Tipic, totuși, nu? Nu sunteți niciodată pe-aproape când e nevoie de voi, dar sunteți totdeauna de față când nu-i nevoie.

— Poftim?

— Mi-ar fi prins bine să fii pe-aici acu două zile, dar pe unde umblai atunci?

— Pot să vă întreb ce s-a întâmplat?

Wilson devenise brusc interesat de plângerile bătrânului.

— O brută cât casa a încercat să intre pe ușa din spate. Aproape că spărsese broasca până să-l prind.

— L-ați înfruntat?

— Sigur, al naibii să fiu! Asta-i proprietatea mea și am văzut eu unii și mai mari la vremea mea. M-am dus după el cu un vătrai – nu i-a plăcut, aia pot să-ți zic sigur.

— V-ați luptat cu bărbatul ăsta?

— Nu tocmai. Că nu m-a văzut când am venit, nu? Era noaptea târziu, poate a crezut că dorm. Oricum, am coborât să-mi iau un pahar cu apă, am văzut ce se-ntâmpla și l-am lovit în gât, într-o parte. I-am mai tras una peste coaste și atunci s-a-ntors și a luat-o la fugă.

VP - 189

— Am înțeles. Îl puteți descrie?

— 1,80 și mai bine, tatuaje pe antebrațe.

— Era englez?

— Ah, nu, rus poate. Înjura ca un marinar într-o limbă de-asta când a tulit-o.

Nu-s din același aluat cu noi, ce zici?

I se zărea o sclipire în ochi, evident mulțumit de operațiunea reușită de apărare a gospodăriei.

— Pare că noi nu avem în sistem nicio reclamație despre incident. L-ați anunțat?

— Care-i rostul? N-avea să se-ntoarcă și ar fi fost o grămadă de agitație și hârțogărie degeaba. Mă descurc foarte bine și fără.

Wilson era foarte tentat să-i țină o predică despre importanța activității de poliție în comunitate – și a raportării acestui tip de incidente –, dar a hotărât s-o lase baltă, pentru că avea lucruri mai arzătoare de rezolvat. A scos poza lui Marko Dordevic din dosar și i-a întins-o lui Grey.

— Ăsta-i omul?

Pensionarul a cercetat fotografia și și-a trecut un deget peste tatuaje înainte să răspundă:

— Da, aș zice că ăsta era.

— Și pot să vă întreb când s-a întâmplat?

— Acum două seri. Joi noapte.

— Și spuneți că era seara târziu?

— Pe la 22:15.

Wilson a simțit că-i stă inima, dar tot a insistat.