Apoi, brusc, spre surprinderea ei, Helen și-a dat seama că urcau din nou.
Nedumerită, s-a întors spre însoțitorul ei și a văzut că avea ochii larg deschiși.
Era alb ca varul la față, avea trăsăturile schimonosite, dar pe chip i se citea hotărârea și lovea apa, trăgându-i pe amândoi în sus. Helen a reacționat și și-a sporit eforturile; în doar câteva secunde, ieșiseră la suprafață, zbătându-se în apă și trăgând recunoscători în piept aerul rece al dimineții.
• Capitolul 81
— Pot să te ajut? Ești bine?
Richard Westlake s-a întors brusc și a văzut chipul serios al ofițerului de legătură care-l privea. Nikki Crowther fusese permanent prezentă în viața lor după noaptea aceea cumplită, oferind căldură, alinare și sprijin, în timp ce-i îndruma prin procesul unei investigații de crimă. El îi făcuse zile fripte, cerând permanent să afle ce progrese au fost făcute în urmărirea ucigașului lui Ethan, pierzându-și cumpătul când se dovedea că răspunsul e niciunul – și totuși ea nu reacționase niciodată la provocările lui, mereu răbdătoare și blândă. Iar acum stătea în holul casei lor, întinzând o mână de ajutor, încercând să-l împingă pe ușă doar prin puterea bunătății sale.
Însă el tot ezita, dezorientat în prag. Bătuse drumul ăsta de sute de ori, însă
în dimineața asta picioarele refuzau să i se miște.
— Lasă-mă doar o clipă, e mai greu decât am crezut.
— Nicio problemă. Nu te grăbește nimeni.
Știuse că revenirea acasă avea să fie traumatică, dar în realitate era mult, mult mai rău. Se simțea complet slăbit, privirea și gândurile rătăcind permanent spre camera din fată, unde băiatul lui iubit…
Ezita în prag și a întins o mână să se sprijine, brusc amețit și nesigur pe picioare. Era o nebunie. Știa că trebuia să fie aici – avea nevoie de laptop și cititorul de carduri dacă voia să aibă acces la fondurile care vor ajuta la prinderea ucigașului –, însă acum se simțea cu totul incapabil să se miște, de parcă simplul pas peste prag ar fi putut să-l distrugă.
VP - 154
— Dacă vrei, putem să ne întoarcem altă dată…
Era extrem de tentant, dar n-ar fi însemnat doar că amână inevitabilul? Tot ce avea de făcut era să meargă în biroul lui, să ia ce-i trebuia, apoi să iasă
dracului de-aici.
— Nu… nu…
Își pierdea oare și capacitatea de a vorbi?
— Nu sunt sigur că pot. Vrei… vrei să te duci tu în locul meu?
— Sigur, a răspuns veselă însoțitoarea lui.
— Biroul meu e în capătul scărilor, pe stânga. O să am nevoie de laptop și de încărcător și în sertarul mare al biroului o să găsești cititorul de carduri. E în regulă?
— Sigur, nicio grijă. Mă-ntorc într-o clipă.
— Îmi pare rău.
Scuzele se revărsaseră din gura lui, încărcate de emoție.
— N-are de ce să-ți pară rău. Ce-ar fi să iei un pic de aer și eu mă întorc imediat?
L-a strâns de braț, după care a intrat în casă și și-a scos pantofii, înainte să
urce în grabă scara. Richard a rămas pe loc, copleșit de amabilitatea ei. Simțea cum îl cuprind tristețea, durerea, lăsându-l fără aer și umplându-i ochii cu lacrimi. Generozitatea și căldura ei erau un tonic mai mult decât necesar, și totuși nu făceau decât să sublinieze pierderea cumplită pe care o suferiseră.
Iubitul lui Ethan, atât de bun, de blând, de inofensiv…
Picioarele i-au revenit la viață și l-au dus înapoi pe alee, departe de casă. Voia să fie la distanță de hol, de ușa veselă, de veranda frumos placată cu gresie.
Făceau parte din altă viață și simpla lor vedere îl batjocorea, amintindu-i de o vreme când putea exista fericire. Nu-și dorea nicio parte din casă, nu suporta să
stea lângă ea și s-a îndepărtat împleticit vreo 30 de metri, până s-a oprit lângă
unul dintre merii din curte. S-a rezemat de el și a aruncat o privire acuzatoare spre casă. Avusese nevoie de mulți ani s-o construiască, ani de sânge, sudoare și lacrimi și până azi fusese extrem de mândru de ea.
Dar acum o ura cu toată ființa.
• Capitolul 82
Mișcarea bruscă a făcut-o să ridice privirea.
Emilia stătea în tăcere lângă porțile încuiate, aruncând o privire spre șirurile de flori aduse ca ofrandă în fața casei Westlake și făcând poze cu unele dintre VP - 155
mesajele mai emoționante. Însă apoi i-a atras atenția zgomotul pașilor pe alea cu pietriș și, uitându-se printre gratiile metalice neprietenoase ale porții, l-a văzut pe Richard Westlake. Părea îndurerat și nesigur, pe jumătate mergând, pe jumătate împleticindu-se, după care s-a oprit lângă niște pomi fructiferi.
Și-a încordat privirea și a încercat să-și dea seama ce făcea printre copaci. Se ascundea? O văzuse? Nu, privirea lui părea îndreptată spre casă și avea o expresie înspăimântată și hăituită. Se întâmplase ceva? Vreo nouă crimă? Sau era doar o reacție la revenirea acasă? Oricum, starea lui îi oferea o ocazie.
Emilia Garanita o știa bine pe Nikki Crowther și ajunsese s-o deteste din toată
inima. Lumea spunea că e sensibilă, atentă și se purta întotdeauna cu profesionalism, însă pentru ea fusese dintotdeauna o pacoste, o barieră, pentru că era parcă lipită de cei de care se ocupa. Crowther era obișnuită cu presa care încerca să ajungă la familiile îndurerate și devenise expertă când era vorba să le ferească de unii ca Emilia. Însă de data asta lăsase garda jos, dispărând în casă și lăsându-l singur pe Westlake.
