— Nu văd nimic.
— Sus, pe containere…
— Tocmai am verificat con…
Dar cuvintele s-au pierdut când a zărit mișcare. Era cineva acolo, o siluetă
minusculă care părea să se îndrepte neabătut înainte peste containerele stivuite, sărind de pe un bloc pe altul. Probabil că era o manevră extrem de periculoasă, mai ales că vântul era puternic; Charlie bănuia că n-ai încerca așa ceva decât dacă ai fi disperat, dacă ar trebui să ajungi cât mai departe.
A apăsat pe butonul stației și a spus răgușit:
— Un suspect localizat în mișcare spre est, deasupra containerelor.
• Capitolul 76
— Repet, suspect localizat în mișcare spre est, deasupra containerelor.
Vocea lui Charlie a răsunat din pereții cabinei strâmte. Marinarul eston care încerca să răspundă întrebărilor lui Helen părea surprins, însă ea s-a simțit copleșită de ușurare. Făcând un efort, alergase spre cabina lui Dordevic, unde descoperise că suspectul lor principal fugise cu câteva minute înainte. Colegul lui de cabină negase că ar avea cunoștință de locul unde se află acesta sau de intențiile lui, însă negările sale nu mai aveau nicio importanță acum.
— Cât de sigură ești? a întrebat Helen.
— Mă tem că nu pot să fiu, de la distanța asta, dar e greu de imaginat cine altcineva ar risca o ispravă nebunească. Dacă alunecă de-acolo pe punte, e terminat.
— OK, țineți ochii pe el, vreau să știu permanent unde e. Mă duc acum.
A închis stația și s-a întors din nou spre marinarul eston, pe chipul căruia se citea curiozitate amestecată cu teamă.
VP - 146
— Cum ajung deasupra containerelor? a întrebat ea răstit.
— Nu poți, nu-i voie…
— Lasă protocolul, dacă vreau să ajung sus, cum ajung?
— E imposibil, a insistat marinarul agitat. Scara de acces te duce la nivelul celui de-al doilea container, dar mai sunt încă trei stivuite deasupra, așa că dacă
nu urci…
— Unde-i cea mai apropiată scară de acces?
— O punte. Dacă ieși acolo, o iei la stânga, după aia…
Dar Helen l-a întrerupt, l-a prins de guler și l-a târât spre ușă.
— Arată-mi!
• Capitolul 77
Se clătina pe margine, privind în abis. Era în formă, călit în luptă și atletic, dar brusc a simțit că nu mai poate face niciun pas. Îl dureau mușchii, îi ardeau plămânii, îi bubuia capul. Pe vremuri, în Serbia, vânase împreună cu tatăl lui, se bucurase de fiorul vânătorii, dar acum înțelegea cum e să fii prada.
Îl căutau prin toată nava. Avusese noroc să scape, ascunzându-se în depozitul de alimente când doi polițiști veniseră în fugă pe coridor spre cabina lui. Când trecuseră pe lângă el, le auzise stațiile, își auzise numele, polițistul britanic mutilându-i numele cu o pronunție cumplită. În clipa aceea, cele mai negre temeri ale lui se confirmaseră. Era capătul liniei.
Doar dacă… nu reușea să scape. Hotărârea lui să plece din cabină se dovedise înțeleaptă – probabil că forfotea deja de polițiști –, iar acum trebuia să-și concretizeze norocul. Planul inițial fusese să se îndrepte spre puntea principală
și să vadă dacă nu poate să ajungă nevăzut la proră, dar puntea era deja aglomerată, așa că n-avusese de ales și trebuise să se ascundă sub containere. A urcat scara și a reușit să se îndepărteze puțin de urmăritori, dar de-acolo nu mai avea decât o singură variantă: doar în sus.
Fusese un chin. Și numai să găsească un posibil traseu în sus era destul de greu, dar să-l și parcurgă fusese o tortură. Închizătorile, cârligele și butoanele îi asiguraseră o parte din punctele de sprijin, dar de multe ori n-avusese în față
decât foi mari de oțel ondulat, iar atunci singura lui opțiune fusese să se folosească de distanța mică dintre containere, împingându-se cu forță cu spatele de unul și apăsându-și picioarele pe cel de-alături ca să se împingă încet în sus, în timp ce picioarele îi ardeau și mușchii protestau. Orice greșeală, orice scăpare ar fi fost fatală – ar fi căzut pe puntea metalică neiertătoare de sub el.
VP - 147
Ținându-și răsuflarea, furios pe situația nenorocită în care se afla, a urcat centimetru cu centimetru până când, ca prin farmec, a ajuns sus.
Ascensiunea reușită nu reducea totuși pericolul. Imediat ce s-a cățărat pe cel mai înalt container, l-a lovit vântul și l-a dărâmat din picioare. Când a simțit cum cade, s-a prins cu unghiile de suprafața metalică, evitând la limită dezastrul. S-a ridicat împleticindu-se, s-a aplecat ca să țină contră vântului și a pornit hotărât, îndreptându-se către est. Planul era simplu. Dacă reușea să ajungă la prora navei, spera să coboare nevăzut și de-acolo să fugă, folosind lanțul ancorei ca să
ajungă în apă. Dacă era zărit, o să se arunce și o să spere că nu-și rupe gâtul sau picioarele în cădere. Dacă nu, o să se legene pe lanțul ancorei până ajunge la unul dintre remorcherele de dedesubt. De-acolo, fie putea să ajungă pe uscat, fie să ia ambarcațiunea și să se îndepărteze, păcălindu-i pe urmăritorii lui greoi.
Dar mai avea încă de mers. Prova navei era la vreo 60 de metri, iar spațiile dintre containere păreau să devină tot mai mari. Sau poate că era el mai obosit, incapabil să sară la fel de vioi ca la începutul cursei? Oricum, abisul din fața lui i s-a părut brusc foarte descurajant.
Orice pas greșit îi putea fi fatal, așa că a zăbovit pe margine, încercând să se convingă să se miște, dar temându-se să facă saltul.
Însă situația s-a schimbat și decizia nu i-a mai aparținut. Spre șocul și groaza lui, și-a auzit numele strigat. Cum era posibil? N-avea cum să audă pe cineva strigând de-aici, unde urla vântul, decât dacă… decât dacă era sus, cu el.
Marko Dordevic s-a răsucit și a văzut-o, uluit, pe polițista care coordona operațiunea cățărându-se pe unul dintre containere. Era la vreo 30 de metri de el, dar chiar acum se apropia în viteză și-l striga pe nume, cu legitimația ridicată.
A înjurat cu ranchiună, s-a întors dinspre viziunea asta cumplită și a sărit peste abis.
