• Capitolul 78
Calculase greșit. Avea să cadă.
Cu sufletul la gură, Helen a privit saltul disperat al fugarului, convinsă că-l vedea semnându-și condamnarea la moarte. Însă, spre surprinderea ei, a reușit și a ajuns pe plafonul celuilalt container, după care s-a ridicat în picioare și a fugit mai departe.
Lui Helen nu-i venea să creadă. Era complet extenuată după cățărarea nechibzuită pe containerele navei. Transpirată toată și gâfâind, aproape că se sinucisese de câteva ori, alunecând pe pereții metalici spre ghidul ei eston VP - 148
îngrozit, și totuși reușise cumva să ajungă deasupra. Când se ridicase, îl zărise pe Dordevic fugind și îl strigase, sperând că dacă vede că a fost descoperit ar putea să se predea. Dar n-avea să fie atât de ușor, pentru că sârbul o luase la sănătoasa. Vânătoarea continua.
Blestemându-și norocul, Helen și-a luat inima în dinți să meargă mai departe.
Vântul urla și o lovea în față, împingându-i trupul ostenit înapoi, însă trebuia să
lupte în continuare. O cuprindea extenuarea, îngreunându-i picioarele ca plumbul, dar și-a găsit cumva rezerve de energie să se târască înainte. A ajuns la primul spațiu între containere și a sărit, ajungând în siguranță pe cealaltă parte.
La al doilea n-a mai fost la fel de ușor, pentru că o intensificare bruscă a vântului a părut s-o oprească în plin salt. Dând din brațe și întinzând gâtul în față, a ajuns la limită de cealaltă parte și s-a cățărat recunoscătoare pe cutia metalică
imensă. Și a mers mai departe, motivată de vederea siluetei fugare din fata ei.
Câștiga teren. Dordevic era încetinit, iar înaintarea lui se dovedea mai dificilă, acum nu mai erau decât vreo 15 metri între ei. A simțit cum i se ridică moralul și o nouă energie i se revarsă în corp; a grăbit pasul și a trecut peste următorul hău. Câștiga viteză, înfruntând vântul, gonind din răsputeri, acum la nici zece metri de suspect.
Dordevic a simțit-o că se apropie, s-a întors și i-a evaluat înaintarea. Helen l-a privit sărind peste încă o despărțitură și aterizând în siguranță pe cealaltă parte.
Nu mai erau decât câteva containere până să ajungă în partea din față a navei și cine știe încotro o să se îndrepte de-acolo? Grăbind iar pasul, Helen a văzut un hău mult mai lat în fața ei, dar n-a ezitat și s-a aruncat peste el.
A zburat prin aer, cu brațele rotindu-se și simțindu-se ciudat de lipsită de greutate. Însă apoi a intervenit gravitația, când vântul a împins-o înapoi, iar ea a simțit cum se duce jos, jos, jos.
Calculase greșit distanța și n-avea să reușească. Nu încăpea nicio îndoială
acum, buza containerului părea că se ridică deasupra ei. Și-a aruncat brațele înainte și întâi un cot, apoi și celălalt au ajuns pe suprafața neiertătoare.
Durerea a străbătut-o, urcând pe coloană și ajungând până în dinți, dar în ciuda agoniei, s-a ținut tare și s-a ridicat pe marginea containerului. În spaima și durerea ei, închisese ochii, dar acum i-a deschis brusc, vrând să se convingă că
într-adevăr era în viață.
Ce a văzut i-a înghețat sângele în vine. Dordevic venea acum direct spre ea.
Văzând cât de precară era poziția ei, era hotărât să pună capăt odată pentru totdeauna urmăririi.
Helen s-a cățărat ca să aibă priză pe containerul metalic. Însă îi tot alunecau mâinile și mergea mai mult înapoi decât înainte. A simțit containerul zgâlțâindu-VP - 149
se când Dordevic a aterizat pe el și a privit îngrozită cum vine în fugă spre ea. La șase metri de ea, acum trei, acum doar un metru și jumătate, în timp ce picioarele ei se legănau neputincioase dedesubt. Dintr-odată, a ajuns deasupra ei și a ridicat bocancul s-o lovească peste brațe.
Însă chiar atunci Helen a găsit un punct de sprijin pentru picior și s-a împins cu toată forța în sus. Și-a aruncat corpul pe container, a prins brațul lui Dordevic, pe care l-a luat prin surprindere, și s-a tras până a ajuns în siguranță.
S-a prăbușit pe metalul murdar, încă ținându-l pe sârbul fugar, dar impactul a lăsat-o fără suflare și a obligat-o să slăbească strânsoarea. Dordevic s-a eliberat și i-a tras un șut puternic în coaste, înainte s-o ia din nou la fugă.
Gâfâind, Helen s-a ridicat și, orientându-se, a pornit după el. Coatele îi ardeau, picioarele erau lovite și învinețite, dar a mers mai departe, sărind fără
ezitare peste golurile rămase și sperând că Dumnezeu, soarta sau karma erau de partea ei. La ultima săritură, a văzut mulțumită că Dordevic se oprise și cerceta acum disperat peretele containerului, în căutarea unei căi sigure în jos.
Helen a încetinit și a apăsat pe butonul stației.
— Suspectul e acum în capătul estic al navei. Toată lumea la prova navei, pentru arestare…
Dordevic o auzea și s-a întors spre ea, cu o expresie de furie pură pe chip. Era evident că nu era învățat să fie urmărit. Și clar nu era obișnuit să fie prins în capcană. Disperat, a pornit spre ea, cu flăcări în priviri.
— Ușurel, Marko, i-a cerut Helen, extinzându-și atentă bastonul. Gândește-te bine. N-ai cum să scapi și dacă te predai în liniște, situația ta o să fie mai bună…
N-a apucat să termine propoziția, că silueta uriașă s-a aruncat asupra sa. Un pumn cărnos a pornit spre ea și i-a nimerit nasul când și-a tras capul în spate.
Dacă una dintre mâinile enorme reușea s-o lovească, lupta se încheia. Dordevic a ridicat iar mâna, însă de data asta Helen era pregătită și s-a ferit, după care l-a lovit cu bastonul în abdomen. Suspectul a gemut și s-a împleticit în spate, însă
Helen a simțit cum zboară prin aer, împinsă spre el. Dordevic o prinsese de capătul bastonului și o trăgea către el.
Helen s-a împleticit, dar și-a recăpătat echilibrul, însă era prea târziu. Erau prinși în luptă corp la corp, iar Dordevic i-a tras doi pumni grei în abdomen, după care a lovit-o cu fruntea în nas. Instinctiv, Helen s-a răsucit, însă nu destul de rapid. Fruntea bărbatului a lovit-o în lateralul capului și a aruncat-o rostogolindu-se pe acoperișul containerului.
O clipă, nu și-a dat seama încotro era pământul, pentru că i se învârtea capul, iar urechile îi țiuiau. Se așteptase să-l vadă apropiindu-se de ea, s-o arunce de pe container, dar când și-a recăpătat vederea, a constatat că și atacatorul era VP - 150
amețit după lovitură. Se legăna, părând beat și dezorientat. Helen și-a dat seama că are o ocazie și s-a ridicat în picioare, cu mâna ridicată.
— Te rog, Marko. Ești complet înconjurat, te rog, predă-te…
Fugarul năucit s-a uitat peste marginea containerului și și-a dat seama în sfârșit de poziția lui total lipsită de speranță. Helen a scos cătușele de la centură, pregătită.
— Dacă te predai acum, putem coborî nevătămați. Nu e nevoie să fie nimeni rănit.
Sârbul s-a uitat în jos, căutând fără succes vreo cale de scăpare, dar nu exista niciuna. În cele din urmă, s-a întors din nou spre Helen, cu fața asudată, palidă
