Acum sau niciodată. Emilia știa că încălca legea pătrunzând pe proprietatea lui Westlake, dar norocul îi ajută pe cei curajoși, așa că și-a aruncat pe umăr geanta cu camera foto și s-a urcat pe poartă, a sărit și a căzut cu agilitate pe partea cealaltă. Ghetele ei au scârțâit pe pietriș și apoi a pornit hotărâtă spre premiul ei.
Distras, Westlake n-a observat-o apropiindu-se și a ridicat privirea abia când era practic lângă el. La început, a fost complet blocat, ca și cum Emilia ar fi fost vreo apariție supranaturală, a cărei înfățișare sfida rațiunea. Apoi, când s-a instalat o vagă recunoaștere, și-a regăsit glasul.
— Ce dracu’ cauți aici? E o proprietate privată.
— Înțeleg și-mi pare rău de deranj, dar sunt disperată să vorbesc cu tine. Mă
cheamă Emilia Gara…
— Știu cine ești.
Resentimentul, furia lui erau evidente.
— Crede-mă, n-am venit să te necăjesc sau să-ți fac viața și mai grea decât e, dar ești singurul care poate să mă ajute.
Westlake n-a răspuns, surprins de tonul ei cald și sincer.
— Poliția nu ne spune nimic. Și dacă există cineva care e un pericol pentru comunitate, cred că lumea are dreptul să știe.
— Nu pot să vorbesc despre asta.
— Dar trebuie să-ți fi spus la ce se gândesc, cine cred ei că ar putea fi responsabil pentru tragedia asta cumplită. Probabil știi deja cine…
— Nu-ți spun nimic.
VP - 156
— Ei, hai, Richard! Nu-i ceva care trece repede. Vorbește cu mine acum, spune-mi ce știi și promit că te las în pace, și pe tine, și restul familiei. Ai cuvân…
Simpla menționare a cuvântului „familie” a părut să aibă un efect imediat asupra lui Westlake. Parcă s-ar fi prăbușit în interior.
— Pleacă!
Abia a putut rosti cuvântul, sufocat de durere. Emilia știa că pierde controlul asupra interviului, dar n-avea nicio garanție că o să mai aibă altă ocazie.
— Poliția are măcar un indiciu privind motivația? A fost ceva personal? Sau Ethan a avut pur și simplu foarte mult ghinion?
Spera că insistența ar putea înfrânge rezistența bărbatului vulnerabil, cum se întâmplase de multe ori înainte, însă în loc de slăbiciune a văzut acum groază pe chipul lui.
— Cum îndrăznești să vii aici, la mine acasă, să-mi pui întrebări despre ce s-a întâmplat cu fiul nostru…
— Îmi fac doar meseria, domnule Westlake…
— Vrăjeli. Ești un parazit nenorocit, care se hrănește cu nefericirea altora, cu pierderile oamenilor…
S-a înecat cu ultimul cuvânt, sufocat de un suspin nechemat. Cu fiecare cuvânt, părea să se facă tot mai mic, de parcă fiecare cuvânt îi luă câte un pic de putere, și s-a rezemat de un copac. Respira sacadat și superficial, ca și cum ar fi fost în pragul unui atac de panică, iar Emilia a întins o mână să-l sprijine, însă el i-a dat-o deoparte furios.
— Pleacă de pe aleea mea sau o să cer să fii arestată, jav…
N-a apucat să termine fraza. A început să suspine, să scoată gemete guturale profunde de suferință, fără să mai știe de prezența ei. N-o mai băga în seamă și, frustrată, Emilia s-a îndepărtat, pregătindu-se să se retragă, însă în timpul ăsta, și-a dat jos de pe umăr geanta cu camera foto și și-a pregătit Nikonul. S-a echilibrat, s-a asigurat că a focalizat pe subiect, încadrat frumos de copacii desfrunziți, și a apăsat butonul la jumătate ca să se asigure că imaginea e clară.
Chiar în clipa aceea, Richard Westlake a ridicat capul și a privit direct în obiectivul camerei. Părea secătuit, distrus, și totuși se mai vedea o scânteie de furie, de sfidare, ca și cum ar fi certat-o că a dat buzna peste durerea lui.
Spre surprinderea ei, Emilia a ezitat, cu degetul rămas pe buton. Oare ostilitatea din expresia lui s-o fi oprit? Sau era urmarea discuției tulburătoare de mai devreme cu Sam? Oricum, nu se punea problema să rateze momentul sau să piardă o imagine plină de forță a durerii și disperării. Și-a adunat curajul și a apăsat ferm butonul. Clic, clic, clic.
N-avea să-i spună ei nimeni cum să-și trăiască viața.
VP - 157
• Capitolul 83
— În niciun caz. Categoric nu.
Charlie se uita la Helen de parcă ar fi fost complet nebună, însă prietena ei tot a insistat.
— Ți-am spus, sunt bine.
— Helen, tocmai ai căzut aproape 30 de metri în apă, ai suferit răni semnificative în timp ce rețineai un suspect și în timpul ăsta aproape că te-ai înecat.
Era drept, Helen arăta ca vai de ea, lovită, învinețită și înfășurată în pătura paramedicilor, cu hainele ude făcute grămadă pe podea. Stăteau în cabina gardianului, departe de ochii iscoditori ai docherilor.
— Trebuie să mergi la spital, a insistat adjuncta ei. Să-ți facă niște radiografii, să fie siguri că-ți fac un control cum se cuvine.
— Paramedicii l-au făcut deja, a ripostat Helen. Vederea e bună, auzul la fel.
Mi-au luat tensiunea, de două ori. Nu sunt în pericol să fac brusc vreun atac de cord sau vreo hemoragie cerebrală…
— N-ai de unde să știi sigur și, în plus, e evident că ai o comoție.
