Atacatorul încerca să se ridice, dar Helen s-a aruncat asupra lui, apăsându-i marginea ciobită a sticlei de gât.

— Dacă faci o mișcare, ești mort, a șuierat ea și vorbea serios.

Atacatorul ei, omul care încercase deja s-o omoare de două ori, a ridicat brațele în semn de capitulare.

— Te rog, nu vreau să-ți fac niciun rău.

— Pe bune? Ai încercat să mă înjunghii, nenorocitule!

— Știu și-mi pare rău. N-ar fi trebuit să-l ascult.

Helen ținea sticla apăsată de gâtul lui, dar a redus puțin presiunea, intrigată

de menționarea tacită a lui Alex Blythe. Însă captivul ei tot se simțea în pericol, insistând cu glas pițigăiat:

— Te rog, Helen. Azi n-am venit să-ți fac rău. Vreau să te ajut.

• Capitolul 101

— Vorbește.

Sticla era încă apăsată pe gâtul lui, iar Helen n-avea de gând s-o ia de-acolo.

Lângă ei, livratorul privea confruntarea, discutând neliniștit cu proprietarul barului, însă Helen i-a ignorat, concentrată asupra urmăritorului aflat în ghearele ei.

— Numele?

Bărbatul n-a spus nimic, zvârcolindu-se puțin în strânsoarea ei, după care a renunțat să se mai opună.

— Nicholas Martin, a șoptit el, vădit rușinat.

— Alex Blythe te-a pus pe urmele mele?

— Da.

S-a auzit un icnet; în parte mărturisire, în parte eliberare. Helen avea senzația că personajul ăsta torturat trăia de ceva vreme cu secretul lui întunecat.

— Pentru că avea informații compromițătoare despre tine?

VP - 194

Bărbatul a coborât privirea, dar a încuviințat. Helen a simțit marginea zimțată

a sticlei apăsând pe pielea lui moale și a dat-o deoparte. Captivul a părut să se înmoaie în brațele ei, copleșit de ușurare că n-avea să-și pună în practică

amenințarea.

— Îmi pare… îmi pare foarte rău, Helen. N-am nimic cu tine personal, n-am vrut niciodată să-ți fac rău, doar…

— Nu vedeai altă cale de scăpare, a adăugat Helen, încheind fraza în locul lui.

Uite ce e, Nicholas, nu mă interesează ce-ai făcut, ce informații are despre tine.

Poate că ar trebui, dar bănuiesc că n-o s-o mai faci după toate astea, că o să

cauți ajutorul de care ai nevoie…

Martin a încuviințat hotărât, iar Helen îl credea.

— Nu mă interesează decât Blythe. Spune-mi cum te-a contactat.

— M-a sunat. Are numărul meu de mobil și m-a sunat acum trei săptămâni.

— Fix? Mobil?

— Nu sunt sigur. Număr ascuns.

— Ce-a spus?

— Doar că o să spună totul familiei mele, prietenilor, colegilor, dacă nu eram de acord… dacă nu eram de acord să te omor.

Abia putea rosti cuvintele, ca și cum nu i-ar fi venit să creadă că i-a trecut măcar prin cap vreodată ceva atât de nesăbuit.

— Bineînțeles, i-am zis să se ducă naibii. Dar a sunat din nou după trei zile și după încă trei zile. La a treia convorbire, am cerut detalii. Credeam că nu-mi iau niciun angajament, că o să găsesc vreo breșă în planul lui, ba chiar să-l descurajez. Însă mă păcăleam singur. Pusese totul la cale – mi-a spus unde stai, unde lucrezi, cine sunt prietenii tăi, cum s-o fac… Și am… m-am lăsat convins că

aș putea face așa ceva.

Arăta jalnic, nefericit, un om prins între arestare și dizgrație.

— Când ai vorbit ultima dată cu el?

— Acum două zile. Mi-a dat un avertisment final.

— Și atunci m-ai atacat la benzinărie.

Încă o încuviințare.

— Crezi că o să mai sune?

— Așa-mi imaginez. Dacă nu află că ai murit, o să sune să mă amenințe. E

disperat… disperat să-ți facă rău, dar am senzația că nu mai are pe nimeni care să fie… suficient de prost să-i facă jocul. Altfel, ar fi renunțat la mine de-acum câteva zile; nu prea sunt făcut pentru așa ceva.

VP - 195

Helen s-a înveselit puțin. Probabil că Blythe nu era baubaul pe care-l crease ea în minte; probabil că demascarea și fuga de justiție îi slăbiseră influența asupra subiecților lui.

— Poate că am putea folosi situația asta în avantajul nostru…