Lui Helen nu-i venea să creadă că spune asta, ca și cum moartea lui Hudson și dizgrația ei ar fi putut fi ceva pozitiv.

— … poți să câștigi ceva timp spunând că eram reținută, că n-ai putut să

ajungi la mine. Însă când te sună, o să trebuiască să-i spui exact ce-ți zic eu, exact cum îți zic eu. Poți?

— Da, da. Vreau să te ajut, chiar vreau. Orice mi se întâmplă de-acum, nu vreau să câștige Blythe.

Părea sincer, ba chiar disperat, să compenseze pentru tentativa de asasinat.

Și pentru prima dată după multe zile, Helen a simțit un fior de entuziasm. Viața ei se terminase – prietenii distruse și cariera la Southampton Central încheiată –

, dar poate, dacă totul mergea conform planului, ar putea să-l tragă după ea și pe doctorul Alex Blythe.

• Capitolul 102

Era greșit. Era cu totul greșit.

Charlie stătea în biroul lui Helen, cum stătuse de nenumărate ori înainte, însă

acum pe scaunul șefei sale. Nu mai era adjuncta loială. Acum ea era la comandă.

În alte condiții, ar fi fost încântată de avansarea neașteptată, dar în realitate îi picase rău. Era încă în stare de șoc, abia digera evenimentele din ultimele 48

de ore. Toate dezastrele, toate impedimentele păreau să fie urmate de ceva și mai rău. Trădarea lui Steve, moartea bruscă a lui Hudson, arestarea lui Helen, apoi interogatoriul ăla oribil de dimineață, un joc îngrozitor în cursul căruia Peters păruse foarte încântat să le tortureze pe Helen și pe ea.

Dispoziția sumbră a lui Charlie nu se înseninase nici după reacția echipei când preluase ea cârma, la scurt timp după eliberarea lui Helen. Nu încercase s-o ia în piept, ascunzându-și greața și supărarea, prezentându-și avansarea drept o evoluție firească și evidentă. Și bineînțeles că așa era, ceea ce nu îi împiedicase pe toți s-o privească straniu, ca și cum s-ar fi cățărat peste cadavrul prietenei sale ca să ajungă în vârf. Oare chiar așa părere proastă aveau despre ea? Sigur știau că detesta fiecare clipă, nu?

A ridicat privirea de la birou și s-a uitat în centrul de comandă. Câțiva dintre polițiști erau cu capetele aplecate, căutând indicii, dar a întâlnit privirea VP - 196

detectivului-agent Ellie McAndrew. Polițista experimentată s-a uitat imediat în altă parte, s-a întors cu spatele și în câteva secunde a pornit spre ieșire cât de repede putea, cu telefonul, haina și geanta în mână. Charlie a avut senzația că a încasat un pumn, ca și cum colega ei o abandona, un șobolan care fuge de pe corabia scufundată. Încă o trădare minoră, dar semnificativă.

— Ei, haide, Charlie. Poți să te descurci…

Voia să se convingă singură, dar ideea să încheie o anchetă majoră fără

îndrumarea lui Helen părea total greșită. Luptaseră mulți ani cot la cot, cum să

facă față singură? Părea că are înainte un viitor lung și dificil. Următoarele câteva săptămâni aveau să-i pună la încercare mai mult ca oricând hotărârea, experiența și profesionalismul, în timp ce viața ei personală se destrăma; s-a simțit brusc complet nepregătită pentru o asemenea provocare.

S-a ridicat și și-a luat telefonul. Avea nervii întinși, încrederea în sine la pământ, dar știa că ar fi mai bine să iasă de-acolo – să adune echipa și să

îndrume ancheta –, decât să stea închisă în biroul înghesuit al lui Helen, lăsând teama și anxietatea s-o copleșească.

Când a ieșit, a fost surprinsă să-l vadă pe detectivul-agent Wilson venind grăbit spre ea.

— Ai o clipă…

Era evident că fusese cât pe ce să spună „detectiv-sergent Brooks”, dar s-a răzgândit în ultima clipă și a adăugat „șefa” la sfârșitul întrebării.

— Dă-i bătaie.

— L-am găsit pe Edward Grey. E proprietarul uneia dintre casele pe care avea de gând să le spargă Dordevic.

— Și?

— Păi, Dordevic a ajuns acolo, dar bătrânul l-a alungat.

— Am înțeles, a răspuns Charlie, brusc interesată. Când s-a-ntâmplat?

Wilson a tăcut și s-a dezumflat când a răspuns:

— Joi seara, pe la 22:15. Și înainte să întrebi, e absolut sigur și de identificare, și de oră.

Charlie l-a privit, amuțită.

— Pe drum încoace, mi-am stors creierii încercând să-mi dau seama dacă

avea cum să-l atace pe Ethan Westlake și să ajungă și la Grey până la și un sfert, dar jocul lui Ethan s-a întrerupt brusc la 22:08 și, ținând cont de distanța dintre case, pur și simplu nu cred că e posibil, ceea ce înseamnă…

Charlie nu l-a lăsat să termine, a tras singură concluzia:

— Că ne-am întors de unde-am plecat.

VP - 197

• Capitolul 103

Rămăsese încremenit pe preșul de la ușă, copleșit de tăcerea zdrobitoare.

Greg White se pregătise pentru acest moment, convingându-se că asta era casa lor, casa familiei lor, și că o vizită scurtă ca să-și ia niște haine curate nu era ceva dincolo de puterile lui. Nu era nevoie să rămână, putea să intre și să plece în 30

de secunde. Dar spiritul ucigașului Marthei părea să plutească în tăcerea mormântală, otrăvind atmosfera. Era tentat să se întoarcă și să fugă, dar ceva –

o urmă de mândrie, sfidare? – îi stăvilea panica. Era o nebunie să fie gonit din casa lui de o senzație, de propriile emoții năvalnice. Cât de totală voia să fie victoria ucigașului ei?

S-a trezit mișcându-se, urcând treptele. Înăbușindu-și emoțiile, a înaintat repede, a ajuns pe palier și s-a dus în grabă spre camera lui Bailey, de unde a luat la grămadă haine și jucării, pe care le-a îndesat în geantă. Fiecare fleac de copil, fiecare hăinuță risca să-l doboare, pentru că toate fuseseră alese cu grijă

și dragoste de Martha, dar a insistat și curând traversa palierul către dormitorul mare.

Mâna i-a tremurat când a pus mâna pe clanță. Preț de o clipă, s-a întors în noaptea aceea cumplită, când a intrat în cameră și a găsit-o pe soția lui frumoasă întinsă pe tot patul…

— Te rog, Doamne, nu…

Și-a închis strâns ochii și a încercat să alunge imaginea de coșmar, apoi a apăsat pe clanță. A deschis ușa și a intrat. A lăsat lumina stinsă și a evitat să se uite spre pat, despre care știa că acum e fără așternuturi, după ce salteaua și cearșafurile fuseseră duse la laboratorul poliției. A deschis șifonierul, a mai aruncat în geantă haine la întâmplare, apoi s-a dus la comodă ca să-și încheie misiunea. Și comoda arăta ciudat – cutiile de bijuterii ale Marthei fuseseră luate de-acolo – și s-a oprit când a observat un strat de praf alb, unde fuseseră luate amprente. A rămas cu ochii la reziduuri, îngrozit de ideea unei brute de ucigaș

asudat care-și pusese mâinile pe toate lucrurile lor, iar gândurile întunecate au năvălit din nou peste el.

Un zgomot neașteptat l-a făcut să tresară și l-a scos din visarea lui oribilă.