brichetă gravată. O mână de medalii de război. Și o pradă bogată de bijuterii de damă. Wilson a simțit că-i stă inima-n loc când a ridicat obiectele de preț. I se păreau grele, dar greutatea lor avea s-o simtă cel mai tare Dordevic. Îi adusese la exasperare până acum, semănând teroare și vărsare de sânge în urma lui, dar aici era dovada clară că puseseră mâna pe cine trebuie. Domnia terorii lui se încheiase.
• Capitolul 85
— Cât de sigură ești?
Răspunsul a venit rapid, însă glasul redactorului-șef adjunct era înecat de vuietul motorului. Emilia a ridicat piciorul de pe accelerație și a mărit volumul telefonului.
— Mai spune o dată…
— Categoric era Grace. Ea și echipa ei și-au făcut apariția la docuri la prima oră și au percheziționat Spirit of Enterprise.
— Și a căzut în fața navei? a întrebat Emilia, abia venindu-i să creadă ultimele informații din redacție.
— Ea și suspectul, cred. Unul dintre băieții care lucrează la docuri ne-a sunat direct, chiar când au fost pescuiți din apă.
Era incredibil, dar în general, când era vorba de Helen Grace, era adevărat.
— Au fost răniți?
— Se pare că au reușit să meargă singuri până la ambulanță, bănuiesc că nu-i nimic serios.
— Și el e reținut acum?
— A ajuns acum zece minute la poliție, imediat după ce i-au dat voie de la spital. Probabil că Grace îi smulge deja unghiile.
Emilia a zâmbit închipuindu-și imaginea, după care a întrebat:
— Cine e?
— Un membru al echipajului, cred. Sursa noastră l-a văzut pe la docuri, dar habar n-are cum îl cheamă.
— Și suntem siguri că are legătură cu valul de crime?
VP - 161
— Trebuie să aibă, a răspuns colega ei experimentată. Era acolo tot Departamentul Cazuri Majore, plus polițiști în uniformă și sprijin tactic. A fost o desfășurare de forțe.
— E logic, a recunoscut Emilia.
— Cum vrei să facem?
— Îl trimitem pe Banyard la Southampton Central, să vedem dacă-l face pe ofițerul de legătură cu presa să confirme că au arestat un suspect în legătură cu uciderea lui White și Westlake. Eu mă duc direct la docuri, să văd dacă pot să
aflu un nume. Te sun într-o oră?
— Abia aștept, a venit răspunsul entuziasmat.
Emilia a închis și a clătinat din cap, zâmbind. Trebuia să-i recunoască meritele adversarei sale – de câte ori credeai că Helen Grace e terminată, găsea o cale să
revină la viață, smulgând victoria din ghearele înfrângerii. Pe de o parte, era enervant – Emiliei îi făcea plăcere s-o ațâțe pe Grace și, cu cât suspectul rămânea mai mult în libertate, cu atât mai speriată era populația. Pe de altă
parte, s-ar putea să fie bine. Dacă se dovedea că făptașul e un marinar, cu violența în sânge și sufletul înflăcărat, mergea și așa. Să-ți imaginezi că te trezești și vezi o brută imensă și păroasă aplecată deasupra patului tău, cu un topor murdar enorm în mână? La gândul ăsta, Emilia a simțit un fior – era o imagine care i-ar fi zguduit până în străfundul sufletului pe cetățenii din Southampton.
Dar asta urma să vină mai târziu; acum prioritatea era să ajungă la docuri înainte de restul presei. A băgat în viteza a doua Corsa ei de încredere și a învârtit de volan, făcând o întoarcere complet ilegală și ignorând claxoanele asurzitoare din trafic, după care a gonit spre docuri.
• Capitolul 86
A rămas perfect nemișcat, cu privirea fixată în ochii ei. Fără să vrea, Helen era aproape impresionată de refuzul lui Dordevic de a se lăsa intimidat, de calmul lui nefiresc. Odată ajunși în sala de interogatoriu, suspecții fie se retrag în ei, fie izbucnesc furioși, pe măsură ce înțeleg situația disperată în care se află.
Dar veteranul sârb refuzase până acum să dea orice semn de slăbiciune, privind-o direct în ochi, ca și cum ar fi provocat-o. Să fi fost instruit în armată pentru interogatorii? Să fi fost capturat? Să mai fi trecut și altă dată prin situații asemănătoare? Dacă era așa, atunci s-ar putea să se dovedească o întâlnire solicitantă.
VP - 162
— De cât timp ești angajat pe Spirit of Enterprise, Marko? a întrebat Helen, folosind voit un ton de conversație.
Marinarul solid a ridicat din umeri, după care a răspuns:
— Trei ani, poate mai mult. Sunt un lucrător bun, așa că m-au ținut…
Colțurile gurii i s-au ridicat ușor într-un zâmbet.
— Cât te plătesc?
— Nu suficient, ținând cont de rahatul pe care trebuie să-l facem.
— De-asta ți-ai făcut mica ta afacere în timpul liber?
Zâmbetul a fost înlocuit treptat de o încruntătură.
