Lui Steve i-a căzut fața, schimonosindu-se de jenă și stânjeneală.

— Of, Doamne, Charlie, ce încurcătură!

Charlie s-a pregătit pentru ce urma.

— Ultimul lucru pe care mi-l doream era să-ți fac rău…

— Ce?

— Vin târziu acasă din cauza ta…

— Din cauza mea? a ripostat Charlie scurt.

— Adică pentru tine, pentru noi…

— Uite ce e, încetează să mai vorbești în dodii, Steve. Mi-ai spus că trebuie să

lucrezi târziu, dar când m-am dus la garaj, era clar că nu acolo ai fost după

program în ultimele luni.

— Pentru că am fost la atelier, acolo am fost în cele mai multe seri.

Charlie era tot mai nedumerită. Steve avea un atelier lângă gară, dar nu-l prea folosea; era mai mult depozit.

— Nu înțeleg…

— Uite ce e, n-am vrut să știi până la aniversarea noastră, dar ți-am pregătit un mic cadou. E vechi și a avut nevoie de o grămadă de multă atenție, dar e aproape gata.

Și-a luat telefonul, a deschis aplicația pentru poze și i l-a întins.

— Știu că ți-ai dorit dintotdeauna și n-am putut să rezist.

Charlie se uita la poză. Atelierul era slab luminat, cu un bec fără abajur, dar în mijlocul spațiului dezordonat era un Mustang galben-aprins.

— Acolo am fost. Asta-i cealaltă femeie din viața mea…

— Dar… dar cu cine vorbeai în grădină? De ce-ai spus toate lucrurile alea?

VP - 204

În loc să-i răspundă, Steve s-a aplecat și a deschis unul dintre dulăpioarele de jos. A scos mai multe caserole de plastic și a tras o fâșie lungă de hârtie lucioasă

care fusese ascunsă în spatele lor.

— Asta urma să fie cireașa de pe tort, pusă pe capotă pentru marea prezentare, a zis Steve, desfăcând bannerul. Probabil că m-ai auzit când îi dădeam comanda lui Janice aseară.

Charlie s-a uitat la banner și a citit mesajul: TE IUBESC, scris cu litere bleu. A izbucnit în râs, în timp ce ochii i se umpleau de lacrimi. Fusese atât de îngrijorată, sigură că Steve nu mai era interesat de ea, că ușurarea era acum copleșitoare. Însă sentimentul de eliberare a lăsat curând loc altor emoții mai puternice: jenă și rușine.

— Of, Steve, îmi pare atât de rău…

— N-are de ce să-ți pară rău, iubito. Știu că trăiești sub o presiune teribilă, că

toate astea te zăpăcesc. Dar te rog să ții minte că poți să ai încredere în mine, că

n-o să te înșel niciodată, pentru că te iubesc foarte mult.

— Chiar și când arăt așa? a răspuns Charlie, arătând spre ea.

— Mai ales când arăți așa, a zis el, venind și cuprinzând-o cu brațele. Ești cea mai minunată fată din lume. Nu m-aș uita niciodată la altă femeie, dacă nu e, bineînțeles, o mașină americană vintage…

Charlie i-a tras un pumn în glumă, apoi s-a cuibărit în brațele lui. Steve a liniștit-o în continuare, mângâind-o pe cap, sărutând-o pe frunte, însă ea aproape că nu mai asculta, pierdută în îmbrățișarea lui. Pentru prima dată după

multă vreme se simțea relaxată, dorită, împăcată, mustrându-se acum pentru că

fusese atât de proastă. Se temuse de ce era mai rău, imaginându-și un viitor fără dragoste, plin de conflicte și complicații, încărcat de probleme și durere, când în realitate nu existase nicio trădare, nicio infidelitate.

Își închipuise totul.

• Capitolul 108

Oare i se năzărea ei? Sau chiar auzise un zgomot la parter?

Kay Sheffield stătea în capul scării, privind în bezna de dedesubt. Era extenuată, gata să se prăbușească în pat, dar era convinsă că auzise o bufnitură

înăbușită. Nu era genul care să se panicheze, în mod normal ar fi alungat ideea că era un intrus în casă, dar ținând cont că în oraș bântuia un agresor violent, era de înțeles că acum îi treceau prin cap tot felul de imagini neplăcute.

VP - 205

Să-l sune pe James la atelier? Să sune la poliție? Nu, părea ridicol, cu totul exagerat. Nu, mai bine să se ducă jos, să se asigure că nu era nimic în neregulă, apoi să se pregătească de culcare, cum plănuise. A aprins lumina și a coborât în grabă treptele, oprindu-se la parter ca să ia crosa veche de hochei a lui James din dulapul din hol. Soțul ei n-o mai folosea, zicea că-i prea bătrân pentru sporturi de contact, dar tot mai era utilă, iar ea era încântată să-i simtă

greutatea în mână. N-avea să-i fie de prea mare ajutor dacă era un maniac ucigaș în bucătărie, dar putea măcar să-l pună pe gânduri.

Amuzată de idee, a intrat în livingul de-alături, a făcut un tur complet, după

care s-a dus mai departe în bucătărie. Și aici era pustiu, dar tot s-a oprit o clipă

să privească afară în noapte. Tare mai detesta luna ianuarie, și-a zis ea, tânjea după primăvară. După lumină, căldură, confort și viață. S-a întors să-și continue turul, verificând camera tehnică și baia de jos, după care s-a întors în hol, convinsă acum că se speriase din nimic. A pus crosa la loc în dulap și și-a îndreptat atenția spre tastatura de pe perete. Îl avertizase pe James că o să

activeze alarma la parter când se duce la culcare – cel puțin până avea să fie prins maniacul ăsta. Spera doar că soțul ei o să-și aducă aminte s-o dezactiveze înainte să deschidă ușa.

Alarma a țiuit tare, anunțând că a fost armată. Mulțumită, Kay a urcat scara, mustrându-se că și-a amânat momentul retragerii. Asta așteptase toată ziua, după ce se întorsese pe toate părțile noaptea trecută, și a intrat în dormitor cu un zâmbet larg pe chip. În seara asta o să se bucure de un somn liniștit.

• Capitolul 109

A privit cum se stinge lumina din dormitorul ei. Momentul se apropiase acum și, din nou, a simțit cum îi tresaltă inima în piept.

Era încordat în seara asta, cu nervii întinși, și îi zvâcnea capul. Nu o dată se gândise să renunțe, să se retragă la loc sigur, convins că era pe punctul să fie descoperit. Prima dată, când lovise din greșeală una dintre pubele de ușa laterală, apoi, imediat după aceea, când s-au aprins brusc luminile la parter.