După câteva clipe, Kay Sheffield apăruse în bucătărie și se uitase pe geam.

Aproape că se așteptase s-o vadă deschizând larg ușile și venind în fugă să-l înfrunte pe peluza întunecată, dar din fericire, până la urmă se întorsese. După

câteva clipe, auzise țiuitul înfundat al alarmei activate, după care prada lui urcase la etaj și intrase în dormitorul principal.

VP - 206

Camera lor dădea spre grădina întinsă și deși draperiile erau trase, tot îi putea distinge silueta întunecată în timp ce se dezbrăca și se ducea la baie, înainte să se îndrepte spre pat. Era o femeie cu tabieturi, iar la 22:30 s-a stins din nou lumina din dormitor, iar etajul s-a cufundat în beznă. Acum era momentul să se concentreze, să-și facă pregătirile, așa că și-a verificat echipamentul, și-a pus mănușile de piele și s-a pregătit pentru ce avea să

urmeze. A rămas ghemuit în întuneric încă un sfert de oră, apoi, liniștit că totul era tăcut, a ieșit din ascunzătoare și s-a dus spre pubelele ascunse în spatele garajului.

Când le mișcase mai devreme, făcuse o greșeală, un moment de stângăcie care ar fi putut să-l coste. Acum era mai hotărât, mai prudent, și s-a ridicat ușor pe pubela maro, după care s-a îndreptat încet. Și-a lăsat degetele înmănușate să

treacă peste cărămizi până au atins marginea acoperișului plat al garajului. Și-a testat priza, s-a împins în sus de pe pubelă și s-a tras cu putere în mâini, în timp ce picioarele loveau zidul de cărămidă. În câteva secunde, stătea în picioare pe acoperiș. Cum era cel mai bătător la ochi moment al traseului, n-a zăbovit și a pornit peste acoperiș, către geamul de la baie.

Kay nu folosea niciodată încăperea asta. Părea să fie rezervată pentru soțul ei, în timp ce ea monopolizase dormitorul principal. El bănuia că James Sheffield o folosea ca să stea pe toaletă în timp ce citea reviste obscure despre restaurarea mobilierului. Era o imagine comică, dar și-a alungat-o din minte.

Treaba lui era cât se poate de serioasă.

Fereastra era largă, cu două foi de sticlă și un gemuleț pentru aerisire deasupra, care nu era închis aproape niciodată și lăsa să treacă permanent un flux de aer curat. A pus un genunchi pe pervaz, a întins mâna spre jgheab și s-a ridicat repede, strecurând brațul prin deschizătură. A pipăit și a găsit repede mânerul geamului mare, după care a împins înăuntru o cheiță și a răsucit-o.

Fereastra s-a deschis cu un geamăt ușor, iar el s-a mai oprit o dată ca să asculte.

Dar nu se simțea nicio mișcare înăuntru, nimic care să-l împiedice să meargă

mai departe.

S-a prins bine de cadrul ferestrei, a coborât un picior în baie, apoi și pe celălalt, și și-a strecurat tot trupul suplu înăuntru. Apoi s-a întors, a închis fereastra și a lăsat întunericul afară.

Mulțumit, a pășit ușor pe gresie și a întredeschis ușa băii. S-a oprit iar, întrebându-se dacă ar putea să audă vreo mișcare peste bubuitul din piept, dar din fericire casa era tăcută. A băgat mâna în haină, a scos securea și, cu grijă să

meargă fără să facă zgomot, a pornit pe covorul moale spre dormitorul principal.

VP - 207

• Capitolul 110

— Ești sigur? Nu-i prea târziu să renunți.

Victoria Westlake se uita printre draperii la mulțimea de ziariști adunați în curtea lor din față. Alertați de soțul ei, veniseră nerăbdători și în forță, intrigați de convocarea misterioasă.

— N-avem de ales. Am vorbit cu ofițerul de legătură, cum mi-ai cerut, mi-a confirmat că vor trebui să-l elibereze pe suspectul pe care-l au în custodie.

— Asta nu mi-ai spus.

— Abia am închis telefonul și, în plus, nu eram sigur că vrei să stai de vorbă

cu mine. Pari tot timpul foarte… foarte furioasă.

— Nu sunt furioasă pe tine, sigur că nu pe tine, a insistat Victoria. Doar că nu vreau să se transforme în circ ce… ce i s-a întâmplat lui Ethan.

A arătat spre gloata de reporteri de jos.

— Odată ce pornim pe calea asta, nu sunt sigură că mai e loc de întors. O să

fii tras în „știrea” lor, o să considere că au un cec în alb să ia legătura cu noi la orice oră din zi și din noapte. În timp ce acum putem folosi poliția ca scut ca să-i ținem departe de noi.

— Și la ce ne-a folosit? Sunt mai aproape să-l prindă?

— Nu știu. Tu ai discutat cu ei.

Richard s-a întors cu spatele la ea, înfuriat de remarca ei sarcastică.

— Pur și simplu, nu cred că e treaba noastră să facem pe detectivii, a insistat ea. Să mituim oamenii să ne dea informații.

— Am mai discutat. Nu e mită…

— Și ce-o să-i împiedice să ne trimită să vânăm cine știe câți cai verzi pe pereți, doar pentru că văd o ocazie să facă repede un ban? De ce să lăsăm oamenii să profite de pe urma… de pe urma morții lui Ethan?

— Uite ce-i, Victoria, a răspuns Richard, formal și rece, înțeleg ce te preocupă, dar vreau să fac chestia asta. Cineva, pe undeva…

A îndreptat degetul spre fereastră, arătând spre întunericul de dincolo de draperii.

— … știe ce s-a întâmplat cu băiatul nostru. Știe de ce-a murit, știe de ce nenorocitul ăla a venit în casa asta. Trebuie să aflu și eu, și trebuie să aflu curând. Cred că înnebunesc dacă nu…

Iar acum durerea lui a ieșit la iveală, chinul lui a devenit vizibil. Victoriei îi venea să-l îmbrățișeze, să-l tragă lângă ea, dar își dădea seama că astă-seară

Richard nu-și dorea mângâiere. Voia să acționeze.

VP - 208

— Păi, dacă tu crezi că trebuie s-o faci, atunci nu te pot opri. Dar sincer, cred că n-o să facă decât să ne înrăutățească situația. În primul rând, poliția o să

devină ostilă…

— Poliția poate să se ducă naibii.

— Și nu cred că o să avansăm în niciun fel.

— Păi, cred că o să trebuiască să fim de acord că nu suntem de acord.

Victoria și-a simțit sufletul sfâșiat de tristețe, de disperare. Cuvintele fuseseră

rostite cu asemenea vehemență, cu asemenea forță, încât nu putea să nu simtă

o fisură în dragostea lor.

— O s-o fac, Victoria. Evident, mi-ar plăcea să am acordul tău, dar o să se întâmple oricum. Nu pot să stau cu mâinile în sân, în timp ce ucigașul e liber.