Gândurile i-au fugit înapoi la Richard Westlake și apelul lui bâlbâit, încărcat de durere. Ethan suferise cumplit, victima unui atac oribil, însă chinul lui durase puțin. Părinții lui, Victoria și Richard, erau cei care aveau să sufere acum, an de an, rămași fără singurul fiu, fără familia lor iubitoare. Același lucru era adevărat și în cazul lui Greg White, căruia-i fusese răpită soția iubită, iar viața lui avea să

fie veșnic umbrită de tragedia neașteptată. Cine putea spune cine avea mai mult de suferit, victimele sau cei rămași în viață? Helen avea o bănuială serioasă

că erau cei din urmă.

Gândurile i s-au îndreptat spre un caz mai vechi, crimele cumplite comise de Marianne, unde agonia supraviețuitorilor se dovedise a fi toată motivația șirului îngrozitor de crime. La vremea aceea, păruse ceva de o cruzime imposibilă – o crimă unică în istoria vărsării de sânge din Southampton –, iar acum, pentru prima dată, Helen s-a întrebat dacă în ancheta în desfășurare nu se regăsește un ecou al ei. Până acum nu reușiseră să găsească niciun motiv pentru care să fie vizate victimele acestui ucigaș feroce, în special în cazul lui Ethan Westlake, care părea să fie un adolescent cu nimic ieșit din comun, puțin tont, care nu-și făcuse dușmani și nici nu făcuse ceva remarcabil. Același lucru se putea spune probabil și despre Martha White, care – cu excepția lui Andrew Berman – era iubită de VP - 212

toată lumea. Ținând cont că era improbabil ca furtul să fi fost adevăratul motiv, luând în considerare cantitățile neînsemnate de bijuterii furate și nivelul ieșit din comun al violenței, să fi fost atunci posibil ca adevărata țintă a ucigașului să

fie cei rămași în viață? La urma urmei, ei erau cei care descopereau cadavrele, intrând peste scena unui măcel sângeros care-ți întorcea stomacul pe dos. Oare chinul lui Richard și al Victoriei Westlake era scopul? Oare durerea zdrobitoare a lui Greg White să fi fost marele premiu?

Era o idee captivantă, chiar dacă nu reușea să-și dea seama care era legătura exactă dintre familiile îndurerate. Putea exista o legătură? Un motiv care să lege cumva cele două familii? Părea puțin probabil, o idee fantezistă poate, și totuși, în absența oricăror altor teorii credibile, chiar nu putea fi luată în considerare?

Atenția lui Helen a fost atrasă de ultima ediție din Southampton Evening News, care avea pe prima pagină o fotografie a unei familii Westlake zâmbitoare, în vremuri mai bune, o ironie crudă ținând cont de nenorocirea care se abătuse asupra lor. Era o imagine a fericirii domestice care o intriga pe Helen, părând cumva să dea greutate teoriei care i se forma în minte. În mod normal, acum și-ar fi impus să se controleze, spunându-și să nu bată câmpii despre rezolvarea cazului, să le reamintească tuturor de la Southampton Central despre adevărata ei valoare, dar în timp ce tot căuta posibile motive pentru aceste atacuri îngrozitoare, o tot sâcâia ceva.

De ce, când vorbise despre absența lui în noaptea fatidică, Richard Westlake alesese să folosească termenul „rușine”?

• Capitolul 113

A închis hotărât portiera mașinii, după care s-a întors să se uite pe stradă. Era trecut de ora 11, iar strada satisfăcător de întunecoasă era pustie. O alesese cu grijă, la trei străzi de casă, cu iluminare stradală minimă și fără camere, iar acum se bucura că fusese prevăzător. De-aici putea să plece și să vină neobservat.

A încuiat mașina și a plecat grăbit, trăgându-și căciula ca să-și ascundă fața.

Acum era curat, spălase tot sângele, își schimbase hainele și-și ascunsese echipamentul; era doar o siluetă fără nimic ieșit din comun, doar un bărbat care se grăbește spre casă după o zi lungă, dar în realitate emoțiile clocoteau în el.

Lucrurile merseseră prost în seara asta, foarte prost, și nu mai putea de curiozitate să știe de ce.

O parte din probleme veneau din slăbiciunea lui, petrecuse prea mult timp spintecându-și victima fără vlagă, când ar fi trebuit doar s-o omoare. Chiar și VP - 213

așa, n-ar fi trebuit să dea nas în nas cu James Sheffield, care în mod normal nu se întorcea acasă înainte de miezul nopții. Ce precipitase întoarcerea lui bruscă

acasă? Să fi fost doar o întâlnire întâmplătoare? Sau știuse că era ceva în neregulă?

Blestemându-și ghinionul, a străbătut grăbit strada. Îl durea absolut tot corpul și era convins că o să aibă vânătăi trădătoare pe brațe, pe față, pe trup.

Înfruntarea cu soțul revoltat al lui Kay fusese scurtă, dar dură, o încăierare mizerabilă și gâfâită pe podeaua din hol. Încercase să scape, profitând de stupefacția și șocul lui Sheffield, însă bărbatul masiv îl placase și-l rostogolise pe jos. Îl lăsase fără aer și preț de o clipă se confruntase cu perspectiva înspăimântătoare a capturării. Însă disperarea și frica i-au dat energie și a ripostat, lovind cu pumnii și cu picioarele, cu capul, și până la urmă reușise să

scape din mâinile bărbatului disperat. Îl atacase din nou, însă de data asta era pregătit și l-a lovit în maxilar cu dosul lamei securii. Sheffield se prăbușise ca un sac de cartofi, iar el nu ezitase, renunțase la planurile lui bine puse la punct, deschisese ușa din față și fugise ca de frica morții.

Fusese la limită. În timp ce fugea pe stradă, era conștient de luminile care se aprindeau, de vocile ridicate din spatele lui. Aproape că se aștepta să vadă o poteră pe urmele lui și nu s-a oprit din fugă decât după ce trecuse bine de gară, la cel puțin câțiva kilometri de locuința familiei Sheffield. Conștient că cineva –

sau și mai rău, vreo cameră – s-ar putea să-i fi înregistrat cursa disperată, a avut apoi grijă să se întoarcă pe propriile urme, căutând alei lăturalnice și străzi dosnice în timp ce se îndrepta spre mașina parcată. Mâna încă îi tremura când a băgat cheia în contact, dar deocamdată era în siguranță.

A întredeschis poarta dinspre grădină și a pornit în viteză pe alee, asigurându-se că pășește ușor peste pietre. Avantajul faptului că stătea într-un loc atât de vetust, suburban, era că nu era nimeni treaz la ora asta, ceea ce-i permitea să se strecoare neobservat în casă. A întors cheia în broască și a dispărut înăuntru, trăgând ușa în urma lui. S-a rezemat de ea, a expirat profund și a simțit cum extenuarea îi estompează ușurarea. Cât de aproape fusese de dezastru în seara asta, ce aproape fusese de distrugere! Și-a târât corpul în bucătărie, a deschis dulapul și a scos o sticlă de Dalwhinnie. Și-a turnat o porție generoasă, apoi încă una, lichidul arzător întunecat părând să-i readucă la viață

trupul care protesta. Poate, în sfârșit, după una dintre cele mai dificile nopți, putea să se relaxeze.

Brusc, luminile din bucătărie s-au aprins și l-au orbit. Șocat, dezorientat, s-a întors și a văzut-o pe Alicia sprijinită de chiuvetă. Fusese acolo tot timpul, privindu-l.

VP - 214

— Ce dracu’ faci? a întrebat el, încercând să pară indignat ca să-și ascundă

teama.

— Aș putea să te întreb și eu același lucru, animal nenorocit…

Soția lui avea flăcări în priviri, dar mai mult de-atât, acolo se vedea și groază.

Știa. Era imposibil, fusese foarte atent, și totuși nu încăpea nicio îndoială. Știa.

— Tu ai fost. Toată vărsarea asta de sânge, tot chinul ăsta, tu ai fost, jeg nenorocit…

— Nu știu despre ce vorbești, a țipat el, însă protesta fără convingere.

— Cum ai putut? Cum ai putut să le faci așa ceva bieților oameni?

Și acum a înțeles de ce se întorsese James Sheffield devreme acasă. Ea își dăduse seama, ea îl avertizase de pericolul iminent.

— Nu ți-au făcut nimic și totuși i-ai măcelărit…, a continuat ea, fiecare cuvânt încărcat de venin.

— Nu poți să dovedești nimic.

— Nu, zău? Uită-te la tine, ce zici? Ești plin de zgârieturi și vânătăi, ești un dezastru total. Ceea ce chiar e ciudat, că ar fi trebuit să fii acasă astă-seară.

Chiar crezi că o să mai dureze mult până pune poliția cap la cap totul?

Simpla menționare a poliției i-a dat fiori pe șira spinării. Era tentat să se roage de soția lui să-i arate milă, dar ea încă nu terminase.

— Știam eu că ești un vierme, un laș. Dar nu te-am considerat niciodată

criminal. Un ucigaș ordinar.

A scuipat cuvântul, cuprinsă de repulsie.

— Nu-i așa, știi că nu-i…, a șuierat el furios.

— Ah, păstrează astea pentru poliție. Nu vreau să aud.

S-a întors, și-a luat telefonul și a început să formeze un număr.

El a privit-o îngrozit. Așa avea să se termine totul?

— Poliția, vă rog…, a rostit ea, cu vocea concentrată și intensă.

N-avusese nicio ezitare – avea să-l predea autorităților fără să stea pe gânduri. Era nedrept, incorect, de-a dreptul greșit. Cum putea să-i facă așa ceva?

— Haide, haide…