— Presupun că ușa blocului e în general încuiată; atunci, cum a reușit să
intre?
— Presupun că a intrat când a venit sau a plecat vreunul dintre locatari.
— Ai vreo dovadă în sensul ăsta?
Helen s-a uitat o clipă la Peters înainte să răspundă. Bănuise că o să-i facă
viața grea, dar nu se așteptase la asemenea suspiciuni deschise chiar de la început.
— Nu, sigur că nu. Dar sunt sigură că dacă-i interogați pe vecinii mei, o să
poată lămuri lucrurile.
— Am înțeles. Deci n-a fost o întâlnire stabilită dinainte?
— Categoric nu. Nu l-am mai văzut de câteva luni.
— Și ești dispusă să ne lași să-ți verificăm telefonul, computerul, să verificăm că nu a existat niciun aranjament?
De data asta, din partea lui Charlie, care părea dornică să clarifice toată
încurcătura și să iasă de-acolo cât mai repede. I-a susținut privirea lui Helen, vrând să pară profesionistă și imparțială, însă încordarea era evidentă.
— Bineînțeles. Trebuie să spun că el a încercat să ia legătura cu mine în ultimele zile, în speranța că o să mă convingă să mă retrag din procedura penală
împotriva lui, însă acum câteva zile am întrerupt orice contact cu el.
— Am înțeles, a răspuns Peters cu subînțeles, mâzgălind niște notițe.
— Nu pot decât să ghicesc motivele pentru care se afla aseară lângă
apartamentul meu, dar bănuiesc că venise să mă convingă personal, poate să
mă implore să…
Era cât pe ce să spună „să-l salvez”, dar și-a înghițit cuvintele.
— Dar mai fusese în apartamentul tău. De fapt, de câteva ori…, a ripostat Peters.
— Detectivul-sergent Hudson și cu mine am avut o scurtă relație. Și în perioada aceea a venit la mine acasă de câteva ori, a mai rămas și peste noapte.
Helen era conștientă de interesul reprezentantei sindicale față de această
mărturisire, dar a continuat fără să ia în seamă privirea ei lascivă.
VP - 180
— Însă asta a fost acum patru luni. N-a mai fost de curând la mine acasă și cu siguranță nu l-am invitat ieri.
— Asta rămâne de stabilit. Poți să ne relatezi evenimentele de aseară? Pas cu pas, te rog, a intervenit Peters, trecând fără niciun efort peste încercarea ei de a-și susține nevinovăția.
— Cum am zis și înainte, am urcat pe scări până la apartamentul meu și chiar când să descui ușa, am auzit pe cineva venind pe urmele mele, a răspuns Helen, încercând să-și controleze furia.
— Venind pe urmele tale?
— Apropiindu-se grăbit de mine din spate. Ținând cont că viața mea este amenințată ca urmare a implicării în cazul Alex Blythe, am presupus că eram pe punctul de a fi atacată și am reacționat în consecință.
— De ce-ai crezut că erai atacată? a întrebat Peters. Ai văzut vreo armă?
Detectivul-sergent Hudson a spus sau a făcut ceva care să sugereze că viața ta era în pericol?
— Nu, s-a întâmplat prea repede. Am simțit pe cineva repezindu-se spre mine și apucându-mă de umăr.
— Și asta a fost suficient ca să declanșeze atacul tău?
— Nu l-am atacat pe detectivul-sergent Hudson, a protestat Helen. M-am apărat. Am… am simțit în ultimele câteva zile că viața mea este în pericol. De fapt, cineva m-a atacat acum două zile la o stație Picket Post. Un bărbat cu hanorac m-a atacat cu un cuțit.
Peters părea perplex, deși Helen nu-și putea da seama dacă era sincer sau se prefăcea.
— Nu există la dosar nicio înregistrare a unui astfel de atac. Ai anunțat pe cineva?
Scepticismul, îndoiala lui erau cât se poate de evidente.
— I-am pomenit detectivului-sergent Brooks, însă doar la nivel personal. Și i-am cerut să nu spună nimic.
— Așa este, detectiv-sergent Brooks?
