— A plecat cu mașina? S-a dus în altă parte?

— Ah, nu, își lasă întotdeauna mașina aici. O văd pe geam când mă uit la televizor. Un Mercedes mare, frumos.

— Și n-aveți idee unde se duce?

— Nu, a răspuns ea nesigură. Iese prin spate și se întoarce când termină. Am presupus că era vorba de serviciu, că le prezintă oamenilor zona – o prezentare de vânzări –, deși în realitate pare să fie o oră un pic cam târzie pentru așa ceva.

Dar a muncit dintotdeauna din greu.

Încerca tot ce putea ca să-l acopere pe fiul ei, sesizând o anomalie și totuși străduindu-se să facă lucrurile să arate cât mai bine. Helen bănuia că nici ea nu-și dorea să ajungă acolo, nu voia să pună întrebări la care bătrâna poate n-ar fi vrut să răspundă, dar tot trebuia să insiste.

— Ca să fie clar, doamnă Westlake, din câte vă aduceți aminte, în seara morții lui Ethan, Richard a apărut să vă vadă pe la ora 19, a stat cam jumătate de oră, apoi a ieșit pentru două ore sau mai mult, după care s-a întors să vă facă

o băutură caldă?

— Cam așa, dragă. Dar n-are probleme, nu?

— Categoric nu, a liniștit-o Helen. Și categoric nu există nicio suspiciune legată de el în privința morții lui Ethan. Însă e esențial să clarificăm punctul ăsta.

Pot să vă întreb dacă ăsta e tiparul obișnuit când vine în vizită? Are obiceiul să

iasă?

Bătrâna s-a strâmbat, parcă nemulțumită de întrebare, însă răspunsul ei, când a venit, era ce aștepta Helen.

— Da, ca să fiu sinceră, așa e. E adorabil că vine în fiecare săptămână s-o vadă pe bătrâna lui mamă, dar nu vrea să stea aici să se uite la televizor toată

seara. E un om ocupat, un om de succes…

— Și dacă nu-i lipsit de delicatețe, pot să întreb dacă… dacă dumneavoastră

credeți că știe că vă dați seama că lipsește? E posibil să creadă că poate nu-i observați absența?

Nu era o întrebare plăcută, iar Margaret Westlake a părut încurcată de semnificația ei, jucându-se nervoasă cu verigheta când a răspuns: VP - 220

— Păi, presupun că e posibil. Sunt confuză în legătură cu zilele și orele, iar memoria mea e terminată, așa că probabil crede că se poate furișa afară fără să

bag de seamă. Dar dacă așa e, greșește. Poate că sunt eu țăcănită, dragă…

A ridicat privirea și s-a uitat în ochii lui Helen, încheind:

— … dar nu sunt dusă cu totul.

• Capitolul 116

Helen a ieșit în grabă din casă, cu telefonul la ureche. Margaret Westlake a mai rămas în prag privind-o, cu o expresie de îngrijorare pe chip, însă singurul lucru care o interesa pe Helen erau următorii pași, să aducă în sfârșit ceva lumină într-un caz care fusese până acum derutant și neliniștitor.

Apelul nu s-a conectat imediat, însă după câteva secunde a auzit vocea detectivului-agent Japhet Wilson. Părea surprins, chiar un pic neliniștit.

— Detectiv-inspector Grace, tu ești?

— Ai ghicit din prima, Japhet. Poți să vorbești?

— Stai o clipă…

A auzit pași grăbiți, apoi o ușă care se deschidea și se închidea. După

zgomotul toaletelor care bolboroseau în fundal, a bănuit că se ascunsese în baia bărbaților.

— Ar trebui să vorbesc cu tine?

— Nu prea, a răspuns Helen sincer. Și dacă vrei să închizi, e în regulă.

N-a închis, iar Helen a continuat:

— Poate că nu fac acum parte din echipă și sunt deplin conștientă că n-am niciun drept să-ți cer să faci nimic, dar nu pot să mă duc la detectivul-inspector Brooks sau la comisarul-șef Peters. Am nevoie de cineva discret, de cineva loial, de cineva care știe ce să facă atunci când are un indiciu bun.

Tăcere la telefon, dar Helen a simțit că i-a trezit interesul.

— Am niște informații importante, plus o potențială nouă linie de anchetă. E

vorba despre Greg White… mai ești în legătură cu el?

— Păi, ar trebui să țin legătura, să mai urmăresc niște lucruri, dar, ca să fiu sincer, e destul de greu de prins.

— OK, bine, am nevoie să-l scoți la lumină și să-i pui niște întrebări. Du-te pe-acolo dacă e cazul, însă trebuie să vorbim cu el.

— OK…

VP - 221

— Se subînțelege că dacă iese ceva de-aici, meritul e al tău. N-am nevoie să

fiu implicată deloc. Dar o să am nevoie să ai încredere în mine și să faci exact ce-ți spun. Ne-am înțeles?

A urmat o pauză lungă, cu ușoara bolboroseală a apei în fundal, după care Japhet Wilson a întrebat:

— Ce vrei să fac?

• Capitolul 117

Să înfigă cuțitul? Sau să dea dovadă de milă?

Emilia răsucea întrebarea esențială în minte în timp ce-și privea reflecția în oglindă. Inițial, vederea feței ei îi alungase toate celelalte considerații din cap, văzând cicatricile șterse, vechi de pe o parte a feței completate acum de ochiul învinețit de pe cealaltă parte. Peste noapte se întinsese și devenise o explozie de purpuriu închis, tivit pe alocuri cu o urmă de gălbui-verzui dezgustător. Chiar era o apariție, pentru că nicio cantitate de fard n-o putea… farda.

Nu încăpea îndoială că Helen Grace depășise limita de data asta. În mod normal, confruntările lor erau înfocate, uneori chiar mușcătoare, dar până acum nu incluseseră niciodată și violență fizică. Era ultimul lucru la care se aștepta, fusese prinsă cu totul pe picior greșit și căzuse grămadă pe betonul murdar din parcare. Probabil că rămăsese acolo vreo cinci minute, încercând să înțeleagă ce tocmai se petrecuse și trecându-și mâna peste obraz, ca să-și dea seama dacă

avea vreun os rupt. Ieșise din amorțeală doar când apăruse pe neașteptate șoferul în vârstă care asistase la atac și o ajutase să se ridice, oferindu-se și să