Vocea îi tremurase puțin la început, dar McAndrew își găsea ritmul. S-a tras într-o parte și a arătat spre panoul cu datele crimelor. Fotografiile Marthei White și a lui Ethan Westlake priveau spre echipă, iar zâmbetele lor fericite contrastau cu ce li se întâmplase.
— Avem de rezolvat două crime. Este imperativ să le rezolvăm eficient și profesionist. Detectivul-sergent Brooks o să preia conducerea la momentul potrivit, însă deocamdată trebuie să vă descurcați cu mine ca ofițer superior, așa că hai să punem cap la cap ce avem.
— Am vorbit din nou aseară cu Roger Morton, a început detectivul-agent Jennings, încercând curajos să-și controleze șocul în fața căderii bruște în dizgrație a superiorului său. L-a identificat categoric pe Dordevic și o să fie dispus să-l identifice personal, dacă e nevoie.
— Cât de sigur e?
— Sută la sută. A recunoscut tatuajele distinctive de pe brațe.
— Bun, să înregistrăm informația. Ce altceva?
Detectivul-agent Reid a ridicat mâna.
VP - 183
— Aceeași poveste de la Alison Hughes. N-a văzut fața atacatorului, pentru că acesta purta o mască de schi. Dar și ea a recunoscut tatuajele și confirmă că
intrusul avea un accent est-european puternic. Casa ei era printre cele încercuite pe harta lui Dordevic.
— Foarte bine. Am verificat toate adresele care erau marcate pe hartă?
— Nu încă, a răspuns detectivul-agent Malik. Merg împreună cu detectivul-agent Wilson azi, să vedem ce putem afla. Se pare că sunt două adrese încercuite unde n-a reușit să atace. N-a fost raportată nicio infracțiune, nu există înregistrări despre polițiști care să se fi prezentat acolo, așa că…
— OK, cât mai repede, vă rog. Cu cât știm mai multe despre modul lui de operare, despre mișcările lui, cu atât mai bine. Ceva de la echipa de cercetare?
De data asta, a răspuns detectivul-agent Wilson. Parcă toți polițiștii prezenți erau dornici să intervină, să arate că erau pregătiți și dispuși să se implice în timpul acestei crize fără precedent.
— Desface bucăți nava. Dordevic ar fi putut avea și alte ascunzători pentru pradă, dar deocamdată n-a apărut nimic nou. Meredith Walker are toate hainele lui și acum le analizează, în căutare de legături criminalistice cu locurile crimelor. Ar trebui să aflăm curând mai multe.
McAndrew și-a notat ceva, ca să țină minte s-o caute pe Meredith, după care s-a întors să se adreseze din nou echipei.
— OK, hai să ne străduim mai mult. O să fie mult mai simplu când o să avem o mărturisire, dar ca s-o obținem ne trebuie o pârghie mai solidă, ceva care să
demonstreze categoric legăturile dintre suspectul nostru și crimele și casele astea. Spuneți-le partenerilor, prietenilor, familiei, că ajungeți târziu acasă, pentru că vreau să verificăm absolut totul, bine?
Încuviințări din partea tuturor.
— Chiar și cu tot ce s-a întâmplat în ultimele 24 de ore, tot avem o treabă de făcut. Hai să ne îndeplinim îndatoririle cu profesionalism, să păstrăm permanent legătura. Nu vreau bârfe, speculații și în niciun caz discuții cu presa. Ne concentrăm asupra anchetei, să le facem dreptate Marthei White și lui Ethan Westlake. Dacă reușim, dacă ne achităm bine, atunci înseamnă că ne-am făcut datoria. Sunt vremuri ciudate, dar nu putem decât să ne facem treaba exemplar.
Polițiștii s-au ridicat și au plecat grăbiți să-și înceapă anchetele. Ușurată, dar extenuată, McAndrew i-a privit îndepărtându-se. Își jucase rolul suficient de convingător, ținuse ancheta pe calea cea bună, dar nu-i plăcuse nicio clipă. Nu-și dorise niciodată să fie lider și se simțea cât se poate de ciudat să le spună
colegilor ei ce să facă. Spera că i-a îndrumat corespunzător, dar era cuprinsă de VP - 184
îndoială, resimțind absența detectivului-sergent Brooks și a detectivului-inspector Grace. Aceasta din urmă fusese șefa ei mulți ani și, deși McAndrew învățase multe de la ea, Helen nu putea fi înlocuită – prezența ei, energia, inspirația. N-aveau ce să facă, trebuia să meargă mai departe și să spere în cel mai bun rezultat, însă adevărul este că McAndrew era profund îngrijorată
pentru echipă, anchetă și viitor. Departamentul funcționase mulți ani la parametri maximi, dar simțea că acum îl așteaptă vremuri tulburi. Se ruga să nu fie așa, însă în sufletul ei știa că va fi greu să mențină corabia pe linia de plutire, când căpitanul lor fusese aruncat peste bord.
• Capitolul 96
— Scuze, cine e? Ce vrei?
Accentul de Manchester era inconfundabil, ceea ce-i dădea speranțe Emiliei.
— Ești Karen?
— Da, tu cine ești? s-a răstit coafeza la telefon.
— Mă cheamă Emilia Garanita, sunt corespondentul-șef pentru criminalitate la Southampton Evening News. Mă întrebam dacă îmi poți acorda două minute.
Un oftat scurt, dar clar, la celălalt capăt al firului.
— Uite ce-i, dacă e vorba de procesul lui Joseph, am spus tot ce-aveam de spus. Ce a făcut sau n-a făcut Joseph nu e treaba mea – suntem divorțați de destulă vreme. Mă scuzi, am o clientă care mă aș…
— Nu-i vorba despre proces, e ceva mult mai grav.
Acum, că-i atrăsese atenția. Emilia își dădea seama că femeia se gândea la ce-i spusese, încercând să-și dea seama ce putea fi mai rău decât perspectiva dizgrației și a condamnării la închisoare.
— Am niște vești foarte proaste, a continuat Emilia, intrând direct în subiect.
Îmi pare rău să te anunț că Joseph a murit.
Interlocutoarea s-a cufundat într-o tăcere stupefiată. În fundal, se auzeau rumoarea și trăncănelile din salon, dar Karen Price nu scotea niciun sunet.
— S-a întâmplat azi-noapte. Nu eram sigură dacă poliția te-a contactat sau nu, dar am considerat că trebuie să știi.
S-a auzit un icnet, un suspin înăbușit și apoi fosta soție a lui Hudson și-a regăsit în sfârșit graiul.
— A fost… a fost mâna lui?
