— Ce-ați mâncat?

— Ăăă… ceva semipreparat, cred. Un curry. Mă tem că nu-s cine știe ce bucătar.

— Am înțeles. Și la ce v-ați uitat?

— Poftim?

— La ce v-ați uitat la televizor? Ai stat acolo de la 19 până aproape de 23, la ce v-ați uitat?

A urmat o pauză, după care Westlake a spus:

— Sincer, nu-mi aduc aminte. Cred că l-am închis destul de repede după

EastEnders și am stat de vorbă.

— Asta-i ciudat, pentru că mama ta a zis că s-a uitat la televizor toată seara.

— Probabil a făcut o confuzie cu altă seară.

— Nu, mi-a făcut o relatare foarte detaliată a serii petrecute împreună. Ba chiar mi-a spus și ce s-a întâmplat la final în Martor tăcut. Presupun că acum nu mai e cazul să-l văd…

Helen s-a strâmbat și Westlake a părut în sfârșit să se relaxeze.

— Sigur că ai dreptate. La asta ne-am uitat. Îmi pare rău, cu toată confuzia și tulburarea, am uitat.

— Tu poți să-ți aduci aminte despre ce era vorba?

— Ah, ca de obicei, știi tu. Toate episoadele sunt la fel, nu?

Helen s-a uitat la el și a lăsat tăcerea să-și facă efectul.

— Scuze, am un fel de lapsus…

— În seara aia n-a fost Martor tăcut, Richard. Te rog să încetezi să mă mai minți.

Westlake a părut uluit, dându-și brusc seama de duplicitatea lui Helen, de capcana în care fusese atras.

— Nu te mint, jur, a protestat el, iar privirea i-a fugit spre casă.

VP - 225

— Ba da, mă minți. Mama ta o fi confuză uneori – bănuiesc că pe asta mizezi și tu –, dar are amintiri foarte limpezi despre seara aia. I-ai făcut de mâncare, ai instalat-o la EastEnders, după care ai plecat pe ușa din spate. Ai fost plecat aproape două ore.

— Nu-i adevărat.

— Se pare că nu-i ceva neobișnuit, a continuat Helen, fără să-i ia în seamă

protestele. De fapt, ea spune că așa faci în fiecare joi când te duci la ea. E

dispusă să și confirme într-o declarație scrisă.

Era o minciună, dar a părut să aibă efectul dorit. Westlake și-a înghițit o înjurătură, iar pașii i s-au întețit și pe frunte i-au apărut broboane de sudoare.

— Uite ce-i, Richard, n-am venit să te fac să suferi sau să-ți provoc probleme în familie, dar trebuie să-mi spui adevărul. Fie refuzi să cooperezi și te arestez, fie îmi spui ce trebuie să știu și îmi văd liniștită de treaba mea.

Tatăl îndurerat a părut chinuit, bănuind probabil că ambele variante aveau să

ducă până la urmă la demascare. Însă Helen avea nevoie de informații concrete, așa că a presat mai departe.

— Fie îmi spui unde ai fost cu adevărat în seara aia, fie te târăsc afară din casă în cătușe. Cum facem, Richard?

• Capitolul 120

— Ce dracu’ a fost în capul tău? Ai înnebunit de tot?

Detectivul-agent Wilson n-o mai văzuse niciodată pe Charlie Brooks atât de neliniștită și fusese luat prin surprindere de furia ei.

— N-are absolut niciun drept să-ți ceară să faci nimic și sunt șocată că te-ai gândit măcar s-o asculți.

Wilson își dădea seama de încordarea lui Brooks, nevoită să conducă echipa în timp ce-o dădea deoparte pe vechea ei prietenă, iar el știa că trebuie să

meargă în vârful picioarelor. Șefa lui stătea să explodeze.

— A fost foarte insistentă – era sigură că are un indiciu nou, important.

— Și asta înseamnă că e totul în regulă, nu? Ignori pe față ierarhia, mă minți pe mine, îi minți pe colegii tăi, deși nu ești aici decât de câteva zile…

— N-a fost așa, n-am mințit pe nimeni.

— Ai trădat, atunci. Sună mai bine?

— Uite ce-i, acum sunt aici, nu? a protestat el, simțind cum i se adună

transpirația pe ceafă. Aș fi putut să-mi țin gura, dar n-am făcut-o. M-am gândit că trebuie să știi.

VP - 226

Era o apărare disperată destul de slabă, dar n-avea de ales. Sperase că

vechea afecțiune a lui Brooks pentru Grace ar putea s-o facă mai receptivă, însă

acum își dădea seama că apreciase foarte greșit situația. Șefa lui părea hotărâtă

să respecte regulile cu orice preț.

— Știi, ar trebui să mă duc cu asta direct la Peters, a continuat ea tăios. Să te arunc și pe tine pe ușă afară de la Southampton Central.

— Nu-i nevoie, a ripostat rapid Wilson. Ce-am făcut, am făcut cu cele mai bune intenții.