Doamne, ce-și mai dorea să-l plesnească… chiar exploata situația.
— Între timp, ești suspendată din funcție, iar detectivul-inspector Brooks preia începând din acest moment conducerea Departamentului Cazuri Majore.
Helen a aruncat o privire spre adjuncta ei, însă privirea lui Charlie a rămas ațintită în pământ.
— Desigur, o să-ți cerem legitimația înainte să pleci.
Colțurile gurii i-au zvâcnit, dar Peters a reușit să-și înăbușe zâmbetul. Până și el era conștient de magnitudinea, de importanța momentului. Helen nu a spus VP - 187
nimic, cuprinsă de un val de greață și de tristețe. Toată identitatea ei, toată
rațiunea ei de a fi era conținută în meseria asta, iar acum i se cerea să renunțe de bunăvoie la ea.
A băgat mâna în buzunar, a scos legitimația și a aruncat-o pe masă. Peters a făcut un pas în față și a luat-o repede, după care s-a aplecat spre Helen. Ea a tresărit când fața lui s-a apropiat de ea și i-a șoptit prea încet ca să fie înregistrat:
— Și să nu te aștepți s-o primești prea curând înapoi, Helen…
N-a putut rezista să adauge o notă de triumf în glas când a încheiat:
— Am terminat aici.
• Capitolul 98
A apăsat furios butonul, dar degeaba. Soneria era stricată, o decorațiune inutilă pe casa inteligentă. Iritat, detectivul-agent Wilson a bătut la ușă, dar înăuntru nu se simțea nicio mișcare, așa că s-a îndepărtat, îndreptându-se către poarta laterală. Fusese o dimineață frustrantă și era hotărât să nu plece cu mâna goală.
Ținând strâns în mână o copie a hărții lui Dordevic, a tras de poarta de fier care ducea spre intrarea laterală. Spărgătorul dăduse târcoale proprietății întinse din Lordswood și părea o țintă promițătoare – un locatar în vârstă a cărui bunăstare era trâmbițată de cele trei mașini clasice de pe aleea din fața casei.
Totuși, nu fusese reclamată nicio tentativă de pătrundere forțată, ceea ce lui Wilson i se părea ciudat, ținând cont de eficiența sârbului în privința spargerii celorlalte case de pe listă înainte de data plecării programate a navei. Era nerăbdător să stea de vorbă cu proprietarul, un oarecare domn Edward Grey, dar deocamdată nu se vedea nicio urmă a fostului dealer de mașini.
Poarta laterală avea un lacăt pe ea, dar nu era închis, așa că Wilson a încercat-o. Când a intrat pe aleea laterală a strigat:
— Domnule Grey?
Vocea lui a răsunat în pasajul îngust, dar n-a primit niciun răspuns.
— Hei!
A înaintat și a văzut în față niște ghivece de flori goale și un sac de compost deschis, iar pe pavele, o grămadă de pământ împrăștiat. A pășit cu grijă peste murdărie și a cercetat din priviri grădina scumpă. Peluza era frumos întreținută, iar straturile de flori erau plantate îngrijit; erau clar mândria și bucuria proprietarului. În timp ce se uita, și-a dat seama că dinspre șopronul din spate VP - 188
se auzeau zgomote. Zâmbind, a pornit cu pas grăbit pe aleea pavată cu dale. Își găsise prada.
— Domnule Grey?
În șopronul de lemn curat s-a auzit mișcare, dar niciun răspuns. Wilson a încercat ușa și a salutat din nou, după care a intrat. Și imediat a rămas încremenit. Spre el s-a îndreptat o lamă, iar el și-a smucit capul pe spate ca să
evite să-l lovească. În momentul acela, și-a dat seama că de fapt spre el erau îndreptate trei vârfuri ascuțite, iar situația i s-a lămurit. Atacatorul lui era proprietarul casei, care părea hotărât să-l străpungă cu o furcă.
Ieșind cu spatele din șopron, Wilson și-a scos legitimația.
— Ușor, domnule. Sunt polițist. Detectiv-agent Japhet Wilson, de la Southampton Central.
— Arunc-o încoace.
Era clar că domnul Grey n-avea să ia nimic pe încredere, în pofida înfățișării îngrijite și a comportamentului politicos al lui Wilson. Acesta s-a conformat și, după o inspecție atentă, pensionarul i-a dat-o înapoi.
— Ce-a fost în capul tău să te furișezi așa?
— Am bătut de câteva ori și v-am și strigat. Poate că nu m-ați auzit?
— Am stat toată dimineața aici, iar auzul meu nu mai e ce-a fost odată, a răspuns Grey agresiv, bătând cu degetul în aparatul auditiv din urechea dreaptă.
— Nicio problemă. Îmi pare rău că v-am speriat.
— Tipic, totuși, nu? Nu sunteți niciodată pe-aproape când e nevoie de voi, dar sunteți totdeauna de față când nu-i nevoie.
— Poftim?
— Mi-ar fi prins bine să fii pe-aici acu două zile, dar pe unde umblai atunci?
— Pot să vă întreb ce s-a întâmplat?
Wilson devenise brusc interesat de plângerile bătrânului.
— O brută cât casa a încercat să intre pe ușa din spate. Aproape că spărsese broasca până să-l prind.
— L-ați înfruntat?
— Sigur, al naibii să fiu! Asta-i proprietatea mea și am văzut eu unii și mai mari la vremea mea. M-am dus după el cu un vătrai – nu i-a plăcut, aia pot să-ți zic sigur.
