— Și după aia ce? Te-ai speriat și te-ai hotărât să recunoști ca să-ți scapi pielea?
— Nu, nu, a replicat el, tot mai frustrat. Am venit să-ți spun că eu cred că
detectivul-inspector Grace s-ar putea să aibă dreptate. Cred că a găsit ceva.
Brooks l-a fixat cu privirea, prinsă pe picior greșit. Wilson a profitat și a continuat repede.
— Știi că am tot încercat să dau de Greg White, să confirm alibiul lui din seara în care a fost ucisă Martha, nu?
Brooks n-a răspuns, dar nici n-a încercat să-l întrerupă.
— Îl tot sun de câteva zile. De obicei, ignoră apelurile și când mai răspunde totuși, e incredibil de evaziv. La început, am crezut că e distras de problemele de familie, de anchetă, de celelalte crime și așa mai departe, dar după ce am stat de vorbă cu detectivul-inspector Grace, am început să am bănuieli și m-am hotărât să mă duc până acolo.
— Ar fi bine să fie ceva serios, Wilson, l-a avertizat Charlie, în mod clar prea puțin impresionată că se dusese să discute cu una dintre victime fără ordinul ei.
— Ascultă-mă. Când a început totul, detectivul-inspector Grace mi-a cerut să
văd dacă White are Strava, Fitbit sau alt dispozitiv de genul ăsta, care să-i confirme mișcările din seara aia. S-a dovedit că are, și probabil că de-asta îmi evită apelurile. Azi-dimineață mi-a dat fără tragere de inimă Fitbitul și, după ce am verificat datele, mi-am dat seama de ce nu era deloc dornic.
— Spune odată, Wilson.
— Păi, el a zis că se antrenează de trei ori pe săptămână. E adevărat, dar mai e ceva. Duminica și vinerea face de obicei aproape 42 de kilometri, cum a spus, dar marți seara – în seara în care a murit Martha White – a făcut doar un kilometru și jumătate.
— Ce-nseamnă asta? Până în Common și înapoi?
— Exact. Cred că a alergat până acolo, a stat două, trei ore, și după aia s-a întors acasă.
— Ai verificat localizarea Fitbitului?
VP - 227
— Da, nu s-a mișcat din Common în tot timpul ăsta.
— Dar trebuie să fi fost ger. Și nu-i nimic deschis la ora aia în Common, așa că… probabil că s-a întâlnit cu cineva. Poate într-una dintre parcări?
— Nu sunt sigur, dar bănuiesc că la asta se gândește detectivul-inspector Grace.
— Păi, n-are rost să facem speculații, a zis Brooks și și-a luat geanta. Ce-ar fi să mergem și s-o întrebăm?
• Capitolul 121
Pașii lui Helen răsunau prin parcarea mohorâtă de la NCP în timp ce se îndrepta către colegii ei. Detectivul-agent Wilson și Charlie stăteau rezemați de mașina lor, aruncând priviri nervoase în jur, ca și cum s-ar fi temut să nu fie descoperiți. Totuși, când Helen s-a apropiat, Charlie s-a întors spre ea, cu o expresie greu de citit.
Cele două femei s-au privit o clipă, încordate, prudente. Apoi Charlie a rupt tăcerea.
— Discuția asta n-a avut loc, OK? Dacă se află că detectivul-agent Wilson sau eu am luat legătura direct cu tine…
— O să fiți debarcați. Nu-i nevoie să-mi explici mie consecințele, Charlie.
Cuvintele ei sunaseră încordat și dur. Helen nu-și dorea emoții implicate în discuția asta, însă era greu să-și țină în frâu frustrarea. A aruncat o privire prin parcarea ponosită, apoi s-a adunat, încercând să-și înăbușe sentimentele furtunoase, după care a continuat pe un ton mai blând.
— Dar mulțumesc că ați luat legătura cu mine. Apreciez.
Charlie părea jenată, evident stingherită de caracterul formal al întâlnirii.
— OK, cred că putem trece peste politețuri, a continuat pe ton energic, toți riscăm enorm aici.
— Putem să trecem la treabă și să terminăm odată?
Charlie a încuviințat, vădit dornică să plece cât mai repede cu putință. S-au urcat toți trei în mașina de poliție.
— Deci asta-i situația, a continuat Helen. Și Greg White, și Richard Westlake au mințit despre locul unde se aflau în noaptea în care au avut loc atacurile la ei acasă. Au indus deliberat în eroare ancheta ca să scape ei cu fața curată.
— Crezi că sunt implicați? a întrebat Wilson sceptic.
— Că au avut un rol în crime?
VP - 228
— Nu așa. N-au dat ei lovitura, nici n-au fost responsabili în vreun fel pentru planificarea sau executarea crimelor. Dar implicarea lor e esențială.
— Nu înțeleg…, a insistat Wilson.
— Păi, m-a pus pe gânduri o discuție cu Charlie. Vorbeam despre… despre infidelitate și mi-a rămas în cap că cineva ar putea să aibă o aventură, a răspuns Helen repede, evitând privirea lui Charlie. Oricum, am stat de vorbă mai devreme cu Richard Westlake și, când l-am presat, mi-a mărturisit că în ultima lună și jumătate a înșelat-o pe nevastă-sa cu o femeie pe care a cunoscut-o online. O femeie care se prezintă ca Amanda Abingdon, deși el bănuiește că nu așa o cheamă de fapt. Ca și Westlake, și-a făcut și el cont pe Sweetmeets, un site pentru persoane căsătorite care vor să aibă întâlniri discrete și fără
complicații, care să nu le pună în pericol căsniciile. El se duce în fiecare joi în vizită la maică-sa, îi spune nevesti-sii că stă acolo toată seara, dar în realitate, după ce-i pregătește cina iese prin spate și se întâlnește cu iubita lui în casa de prezentare.
— Ce șobolan nenorocit! a replicat Charlie cu venin.
— Presupun că-n mintea lui e că, dacă soția lui ar fi avut vreodată bănuieli –
dacă ar fi apărut vreo anomalie legată de locul unde se afla –, putea oricând să
dea vina pe memoria problematică a maică-sii.
— Doamne, Dumnezeule…, a șoptit Wilson, la fel de dezgustat ca și ele.
— Și tu crezi că și Greg White avea o aventură, cu aceeași femeie?
— Cred că merită pusă întrebarea, a răspuns Helen cu subînțeles. Pentru că
dacă da, atunci cineva are un motiv foarte bun să ucidă.
— Dar de ce nu i-ar fi vizat ucigașul nostru chiar pe bărbați? Sau pe propria soție?
— Sunt sigură că a fost tentat, însă poate că și-a dorit o răzbunare mai perversă, mai devastatoare. Bărbații ăștia și-au înșelat nevestele, familiile, le-au considerat un dat. Ei bine, acum o să aibă suficient timp să regrete că și-au trădat jurămintele de căsătorie, nu?
În mașină s-a lăsat o tăcere adâncă. Era genial, și îngrozitor.
