Sperase că o va duce departe de dizgrație, de regret, de tristețea și vinovăția care amenințau s-o copleșească, dar nu-i oferise o asemenea eliberare. Viziuni cumplite îi jucau în continuare în minte – fața mânjită de sânge a lui Hudson, rânjetul lui Peters, refuzul lui Charlie de a-i întâlni privirea. Una mai rea ca alta, groaza în fața chipului sumbru al lui Hudson, pe măsura furiei față de Peters, care își prinsese în sfârșit prada. Ciudat, totuși, refuzul lui Charlie de a-i lua apărarea, sau cel puțin disponibilitatea ei de a prelua cârma Departamentului Crime Majore durea cel mai tare. Era o nebunie, iar Helen știa bine, această
trădare minoră fiind nerelevantă în comparație cu moartea unui om, însă nu putea nega că doare. Deși era logic să îi ia locul, nu părea în regulă. După toate VP - 191
prin care trecuseră împreună, multele dăți când Helen o sprijinise pe vechea ei prietenă, trăgând-o de pe marginea prăpastiei, nu-i datora loialitate? În cazul în care cariera la Southampton Central i se încheiase – cum părea indiscutabil acum –, oare fosta ei adjunctă avea să-i preia din mers postul, asumându-și gloria, responsabilitățile și salariul care veneau odată cu funcția, fără să se uite măcar o dată în urmă? Oricât încerca, Helen nu-și putea ascunde furia și dezamăgirea, întrebându-se ce însemna asta pentru prietenia lor. Fusese de multe ori la ei în casă de Crăciun, la aniversări și nu numai, dar cum s-ar mai fi putut duce acum?
Se simțea cu totul în derivă. Își pierduse legitimația și scopul în viață și părea că avea să piardă și singura relație de prietenie care însemnase vreodată ceva pentru ea. Era singură, cu totul singură, și avea alături doar cenușa înfrângerii. A strâns paharul în mână și și-a întors privirea spre bar, hotărâtă să mai ia un pahar. Însă chiar atunci a văzut-o pe Sally privind-o, cu o expresie îngrijorată pe chip.
Helen a coborât privirea, nu furioasă, ci rușinată. Sally n-o judeca, era îngrijorată pentru ea. A trântit paharul pe masă și s-a ridicat. Ce proastă fusese să vină aici, ce dornică să-și plângă de milă era, vrând să se cufunde în puțul cu vodcă. Tocmai stricase două decenii și jumătate în care nu băuse nimic, și pentru ce? Pentru ocazia să șteargă totul, să uite? Era foarte puțin probabil să
uite ceva din ce se petrecuse în ultimele 24 de ore. S-a îndreptat cu pas grăbit spre ușă și a dat scurt din cap către Sally înainte să iasă.
Răspunsul nu putea fi găsit niciodată pe fundul sticlei. Știuse asta chiar și la frageda vârstă de 11 ani.
• Capitolul 100
Helen a pornit cu pas grăbit, vrând să se îndepărteze cât mai mult de cârciumă. Dezastrele care se abătuseră asupra ei până acum fuseseră rezultatul ghinionului, relei-credințe și sincronizării nefericite, vina pentru niciuna dintre ele nu putea fi aruncată asupra ei. Dar momentul ăsta prostesc de slăbiciune i se datora în întregime.
Enervată pe sine, a grăbit pasul. Orice umilințe o așteptau, nu trebuia să
plece capul, nu trebuia să cedeze. Era polițistă de nici nu mai știa câți ani și își îndeplinise întotdeauna sarcinile cu eficientă, eficacitate și mândrie. Această
conștiință, această amintire părea să-i dea forțe noi. Da, paranoia și teama poate că au făcut-o nechibzuită, ba chiar nesăbuită, dar de-a lungul anilor se VP - 192
dovedise că este un funcționar public de încredere, onest, integru. Asta trebuia să-și aducă aminte când vor tot veni loviturile în zilele următoare, să-și țină
capul sus, să nu ceară iertare pentru nimic, să se apere cu toate forțele pe sine și palmaresul ei.
Evident, era mai ușor de zis decât de făcut. Cu toată vorbăria, cu toate măsurile ei de-a împiedica atacurile, vinovăția tot era prezentă. Nu propriu-zis pentru Hudson, care și-o făcuse în mare măsură singur, ci pentru cei care rămăseseră în urma lui.
Helen știa că Hudson juca un rol neînsemnat în viețile fostei lui soții, Karen, și a fiului lor, Kieran, dar tot îl iubeau. Moartea lui avea să-i afecteze profund, mai ales pe băiețel, iar rolul lui Helen în această tragedie nu putea fi negat. Până la urmă, asta avea s-o țină trează noaptea. Să-i sune? Să discute cu ei? Și dacă da, ce naiba să le spună?
Încă se mai gândea, când și-a dat seama de ceva. Pași în spatele ei, care-i oglindeau mersul. Și-a dat seama pe loc că el era – asasinul se întorsese.
Nu părea posibil, dar nimerise iar în calea pericolului. Motocicleta ei era parcată destul de departe de secție, într-o parcare etajată. Putea ajunge până
acolo înainte s-o atace? Probabil că nu. Putea să alerge până la Southampton Central? Din nou, nu, pentru că ar fi trebuit să se întoarcă spre el. Nu, trebuia să
găsească altă soluție.
Îl simțea cum se apropie, la doar vreo zece pași în urma ei. Helen s-a uitat în stânga și-n dreapta, căutând vreo rută de salvare, dar nu era nimic, nicio cale de scăpare, nicio armă la îndemână. A văzut într-o vitrină reflecția unei siluete misterioase apropiindu-se de ea. S-a panicat și s-a întrebat dacă n-ar putea să
țâșnească în vreunul dintre magazinele de pe stradă, dar și-ar asigura scăparea?
Dacă individul era destul de disperat s-o atace în plină zi, într-o benzinărie, cine știe dacă n-ar face-o și aici, înjunghiind-o în fața cumpărătorilor îngroziți? Nu, nu se punea problema să expună niște civili unui asemenea pericol; Helen trebuia să se descurce singură.
A zărit o alee puțin mai în față, o scurtătură care făcea legătura între două
străzi. Poate că ar putea să treacă de ea, apoi să schimbe direcția și s-o ia la fugă
spre un loc sigur? Nu prea era mare plan, dar era tot ce putea, așa că s-a pregătit pentru această provocare. A ajuns curând la intrarea în alee și, riscând, a intrat. Și a găsit calea blocată.
Pe alee era oprit un camion cu ușile din spate deschise și accesul blocat de sticle de bere care urmau să fie livrate. A ezitat o secundă, dar a fost prea mult.
Pașii din spatele ei au grăbit ritmul, iar urmăritorul aproape că o ajunsese. N-avea decât o secundă să reacționeze.
VP - 193
S-a aruncat înainte și a luat o ladă, pe care a ridicat-o peste umăr în direcția lui. O bufnitură înfundată, un geamăt și apoi un trosnet asurzitor, dar urmăritorul tot se apropia. Totuși, de asta Helen era pregătită, profitând de distragerea lui temporară ca să-și tragă piciorul. Bocancul ei greu l-a lovit în glezne, l-a ridicat de la pământ și l-a aruncat o clipă în aer; apoi urmăritorul a căzut cu un bufnet urât. Helen a profitat de avantaj, a luat o sticlă de bere dintr-o ladă și a spart-o, lăsând să împroaște în aer bere lipicioasă și efervescentă.
Atacatorul încerca să se ridice, dar Helen s-a aruncat asupra lui, apăsându-i marginea ciobită a sticlei de gât.
— Dacă faci o mișcare, ești mort, a șuierat ea și vorbea serios.
Atacatorul ei, omul care încercase deja s-o omoare de două ori, a ridicat brațele în semn de capitulare.
— Te rog, nu vreau să-ți fac niciun rău.
— Pe bune? Ai încercat să mă înjunghii, nenorocitule!
— Știu și-mi pare rău. N-ar fi trebuit să-l ascult.
Helen ținea sticla apăsată de gâtul lui, dar a redus puțin presiunea, intrigată
de menționarea tacită a lui Alex Blythe. Însă captivul ei tot se simțea în pericol, insistând cu glas pițigăiat:
— Te rog, Helen. Azi n-am venit să-ți fac rău. Vreau să te ajut.
• Capitolul 101
