VP - 238

N-avea nicio importanță, Stoneman le scăpase – asta era concluzia acestei intervenții eșuate. Chiar acum, era în libertate – dar fugea sau mai avea de gând să verse și sângele altcuiva? Habar n-aveau unde e, ce intenții are sau în ce stare de spirit se află. Chiar în timp ce se gândea la asta, Charlie a văzut ceva. Un plic alb mototolit, sprijinit de solnița de pe masa de bucătărie. L-a luat și a văzut pe partea din față patru cuvinte simple, scrise îngrijit, cu litere ascuțite: Pentru cine e interesat.

• Capitolul 128

— Ai înnebunit de tot?

Emilia ținea telefonul departe de ureche, ca să se ferească de impactul exploziei redactorului-șef adjunct.

— E cea mai tare știre care ne-a picat pleașcă în ultimii ani și tu vrei s-o îngropi?

Vocea lui părea să răsune din pereții albi din holul spitalului, făcând câteva capete să se întoarcă spre ea. Îndepărtându-se de zona de așteptare, Emilia s-a grăbit să-l calmeze.

— Nu spun să nu publicăm știrea, e vorba doar de momentul publicării.

— Ești bine, Emilia? O urmărești pe Grace de atâția ani și acum o ai la frigare.

De ce nu profiți de ocazie?

— Pentru că o să tulbure apele și o să amețească pe toată lumea. Avem un scenariu foarte clar, foarte înspăimântător. Un nebun a ucis de trei ori și e pregătit să lovească din nou. Cea mai bună cale să creștem vânzările e să ne concentrăm pe amenințarea intrării prin efracție în case, crede-mă.

— Dar șeful Departamentului Cazuri Majore a fost dat afară din anchetă, suspendat pentru că a ucis un alt polițist. Lăsând deoparte că e o bombă al naibii de senzațională, nu trebuie să fii vreun geniu ca să-ți dai seama cum s-o introduci în povestea mai mare. Ucigașul-fantomă, polițiști incompetenți, ai scris de-o sută de ori…

Nimic mai adevărat, dar azi Emilia nu se simțea mândră de asta.

— Uite ce e, Paul, nu zic să nu pomenim despre ce se petrece la Southampton Central, dar nu vreau să intru într-o întreagă retrospectivă Helen Grace, când de fapt făptașul e vedeta. În plus, cred că s-ar putea spune și că

merită să așteptăm ca să vedem ce se întâmplă cu Grace, dacă o s-o acuze sau nu.

VP - 239

— Îmi pare rău, pur și simplu nu văd de ce nu ne-am băga. Dacă nu vrei să

scrii, bine. Sunt mulți alții care ar…

— Nu.

Refuzul ei a răsunat dur și percutant, făcând și alte capete să se întoarcă spre ea.

— Helen Grace este subiectul meu, a continuat ea concis. Și o să mă ocup de ea la momentul potrivit. Deocamdată, ne concentrăm pe atacul asupra lui Sheffield. Tot restul trebuie să aștepte. De acord?

În ciuda atitudinii ei aparent îndrăznețe, Emilia se aștepta să-l audă că-i zice să se ducă naibii, însă spre surprinderea ei, el a oftat, după care i-a spus:

— Fie cum vrei tu, Emilia. Dar dacă dă altcineva știrea înaintea noastră, o să

consider că tu, personal, ești de vină.

— N-o s-o dea, îți promit, a răspuns ea repede.

— Știi că ești o pacoste, Emilia. Dac-aș avea un bănuț pentru fie…

— Foarte drăguț din partea ta, Paul, l-a întrerupt ea, dar trebuie să închid, vorbim mai încolo.

A închis și și-a îndreptat atenția către bărbatul abătut care-și târa picioarele prin hol spre ieșire. Avea șapcă și privea fix în pământ, dar nu încăpea îndoială

că era James Sheffield. Șchiopăta ușor și avea o mulțime de vânătăi pe față și pe gât, dar altfel părea într-o formă rezonabilă. Cum se simțea pe dinăuntru era altă poveste; Emilia știa că cicatricile acelea vor avea nevoie de mult timp să se vindece.

Și-a scos camera din husă și s-a îndreptat în liniște spre el, lăsându-și pantofii să alunece pe podeaua lustruită. Avea câteva întrebări despre incidentul în sine, voia să știe dacă l-a văzut pe atacator, dacă are vreo idee care ar fi putut fi motivul atacului, apoi avea să facă fotografia de rigoare. Și-a pornit camera și s-a uitat prin hol după vreo asistentă sau portar care ar fi putut încerca să

intervină, iar atunci a zărit mișcare în stânga. O femeie de vârstă mijlocie intrase în spital și venea în fugă spre Sheffield.

Emilia a încetinit pasul, privind scena. Sheffield a ridicat privirea, a recunoscut-o pe femeie – soră, prietenă? –, apoi i-a căzut pe loc în brațe. Au rămas lipiți unul de altul, sprijinindu-se, bărbatul de vârstă mijlocie suspinând necontrolat în timp ce-și odihnea capul pe umărul ei. Era pe cât de surprinzător, pe atât de mișcător, o scenă de dezolare emoțională pură.

Instinctiv, Emilia a ridicat camera ca să surprindă cuplul trist… dar apoi s-a oprit. Ceva nu era în regulă. Să nu fi fost cadrul potrivit? Să fi fost prea departe, să fi fost faptul că nu le putea vedea chipurile? Sau – probabil pentru prima dată

în viață – să fi simțit că dă buzna?

VP - 240

Cu un nod în gât, a coborât camera, oftând adânc. Apoi, aruncând o ultimă

privire stăruitoare asupra tragicului cuplu, s-a retras încet.

• Capitolul 129

Michael Stoneman mergea grăbit pe drum, rămânând în umbră. Se lăsase noaptea și era învăluit de întunericul atotcuprinzător; se simțea împresurat de emoții puternice și contradictorii. Era entuziasm, ba chiar euforie, pentru că

ultimul act era aproape de final, dar și regret că victoria nu va fi totală. De-a lungul săptămânilor de planificare grijulie, pătrunsese în viața tuturor victimelor lui și le cunoștea intim obiceiurile și mișcările – și făcuse planurile ca atare.

Avusese pur și simplu ghinion că nu fusese și doamna Westlake acasă în seara aia – își dorise din tot sufletul să ucidă toată familia nemernicului ăluia necredincios. O parte din el era tentată să se întoarcă acum la Victoria Westlake, să-și împlinească răzbunarea întreagă, dar știa că era doar o fantezie, o cale sigură să fie arestat. Nu, avea să fie disciplinat și mai departe, dacă era să

se asigure că toată lumea era pedepsită. Westlake avea să sufere suficient și așa

– lumea zice mereu că nu-ți revii niciodată cu adevărat după moartea unui copil.

A luat-o pe Marsham Street, a traversat și s-a strecurat printre mașinile parcate, după care și-a continuat înaintarea neîntreruptă pe trotuar. A observat că a grăbit pasul, împins de adrenalină și anticipare. Aproape că avea senzația că era cât pe ce s-o ia la fugă, așa că a încetinit, reducând deliberat ritmul. N-avea rost să atragă atenția când era atât de aproape de marele premiu.

Când s-a apropiat de Portsmouth Road, s-a oprit la o trecere de pietoni. A cercetat nerăbdător din priviri traficul, rugându-se să încetinească și să-l lase să-și continue drumul. În momentul ăla, a surprins privirea unei fete, care se ținea de mâna tatălui ei. Fetița a ridicat privirea și i-a zâmbit. Avea multe regrete în viață, dar cel care-l durea cel mai tare era că el și Rosemary n-avuseseră copii.

Încercaseră, Doamne, cum mai încercaseră, dar de fiecare dată fără rezultat. Era păcat, ea ar fi fost o mamă minunată și i-ar fi plăcut și lui să aibă o fiică pe care s-o răsfețe.

Zâmbetul fetiței s-a șters, poate o tulburase felul cum o privea el, așa că a pornit, traversând în grabă când mașinile au oprit la stop. A mers hotărât, străbătând în grabă Alma Street, după care a tăiat-o pe Cottonmill Lane. După

câteva clipe, s-a trezit lângă calcanul casei de pe Havelock Road numărul 24.

Nu era nimeni prin preajmă, cum anticipase, singurul semn de viață fiind un motan roșcat care-l privea curios de pe cealaltă parte a străzii. Fără să-l ia în VP - 241

seamă, a luat pubela care fusese așezată strategic pentru cei care se retrăgeau din parc și a dus-o până la zid. S-a ridicat într-un genunchi pe margine, apoi și cu celălalt și s-a agățat de zid până s-a îndreptat complet. Apoi s-a prins de marginea de sus a zidului și s-a ridicat, sprijinindu-se de cărămizi, până a ajuns sus. Atunci s-a aruncat în frunzișul de pe cealaltă parte, aterizând fără zgomot pe pământul moale.