A fost doar o greșeală, o greșeală foarte, foarte prostească.

S-a întors spre soția lui, sperând că o să audă ce-a spus. Însă în expresia ei n-a văzut decât dezgust.

— Cine era? a întrebat ea, roșie la față de furie.

— Am cunoscut-o online, nu i-am știut niciodată numele adevărat…

— Doamne, Dumnezeule!

VP - 236

Cu fiecare clipă, se simțea tot mai umilit.

— Te rog, Vicky. Știu că ai toate drepturile să mă urăști, dar crede-mă când îți spun că te iubesc, că te-am iubit întotdeauna și o să te iubesc mereu. A fost doar… doar un moment de nebunie.

S-a îndreptat spre ea, însă ea s-a tras înapoi.

— De ce?

Era o întrebare la care era imposibil de răspuns, dar era cât pe ce să

răspundă, când ea a continuat:

— De ce-mi spui acum? După tot ce ni s-a-ntâmplat, de ce-mi faci asta?

Cuvintele ei i-au înghețat sufletul. Cum să explice rolul pe care-l jucase el în acest coșmar oribil?

— Am vrut să fiu cinstit cu tine. Mă rodea.

— Vrăjeli, tu nu știi ce-nseamnă cuvântul ăsta. Spune-mi acum, sau jur că…

Venea spre el, însă el a ridicat mâna în semn de capitulare, oprind-o din drum.

— Uite ce-i, nu… nu știu cum să-ți spun, Vicky, dar poliția…

Îi tremura glasul, dar a vorbit mai departe:

— … poliția crede că soțul ei s-ar putea să aibă legătură cu…

N-a reușit să termine, dar nici nu era nevoie, pentru că soției lui i-a căzut fața.

— Ethan? a șoptit ea.

Richard Westlake a încuviințat fără vlagă.

— Tu ai făcut-o? a întrebat Victoria dezgustată.

— Nu, am… am…

Nu-și găsea cuvintele. Dar ce mai era de spus?

— N-am știut că… el…

Însă Victoria auzise destul; a venit spre el și i-a tras o palmă. Capul lui s-a dat pe spate, însă ea tot l-a atacat, lovindu-l cu palmele, cu brațele, cu pumnii din toate puterile.

— Era băiatul meu, nemernicule. Era băiatul meu frumos…

S-a oprit brusc și s-a îndepărtat de el, ca și cum risca să se infecteze dacă-l atingea. El a privit-o, așteptând încă un atac, însă ea n-a făcut decât să șuiere:

— N-o să te iert niciodată. Cât trăiesc, n-o să te iert niciodată.

Cu ochii în lacrimi, a ieșit din cameră și a coborât vijelios scările. După câteva secunde, Richard Westlake a auzit ușa trântindu-se, un punct final pentru ceea ce fusese cândva o căsnicie fericită.

VP - 237

• Capitolul 127

— Sunteți gata?

Mai multe mașini de poliție înconjurau locuința liniștită, în timp ce ușile din față și din spate erau păzite de polițiști în uniformă. Charlie stătea lângă o mică

unitate de polițiști înarmați, încordată, dar atentă.

— Suntem gata când spuneți, a confirmat sergentul Miller.

— Atunci, hai să trecem la treabă.

Charlie s-a dat la o parte și i-a făcut semn lui Miller să-și desfășoare unitatea.

Mișcându-se rapid, polițiștii au ocupat poziții în partea laterală a ușii, după care i-au făcut semn agentului în uniformă că poate trece la acțiune. Acesta a înaintat, s-a concentrat, apoi a împins berbecul înainte, a lovit ușa și a smuls-o din balamale. Zgomotul puternic a răsunat pe toată strada, dar a fost acoperit de sunetul bocancilor care tropăiau pe hol.

Charlie și-a ținut suflarea, așteptându-se să audă strigăte, focuri de armă, o încăierare. Însă primele 20 de secunde n-au adus nicio dramă și, în timp ce bocancii se auzeau bocănind pe scări spre etaj, a intrat și ea în casa de suburbie.

— Cadavru aici, i-a zis unul dintre polițiști în timp ce trecea în grabă pe lângă

ea, făcând semn cu capul spre bucătăria unde intrai din hol.

Cu o presimțire neagră, Charlie s-a dus în bucătărie. Când a intrat, a fost întristată, dar nu și surprinsă, să vadă o femeie încremenită pe unul dintre scaune. Și-a pus protecții pentru pantofi și mănuși de latex și s-a apropiat de ea, oprindu-se când a zărit rana urâtă de la tâmplă. Fața femeii era palidă, iar Charlie a simțit rezistență când a strâns-o de braț. Rigiditatea cadaverică era deja instalată, femeia era probabil moartă de ceva vreme.

S-au mai auzit câteva strigăte de „Liber” de la etaj, apoi zgomotul bocancilor care coborau treptele. După câteva secunde, un sergent Miller îngrijorat a venit la ea în bucătărie.

— Nici urmă de el. O să verificăm și grădina, dar, sincer, cred că polițiștii în uniformă l-ar fi văzut dacă se ascundea acolo.

— Mai bine să fim siguri, nu? anunță prin stație dacă zăriți ceva.

Polițistul înarmat a încuviințat și s-a retras, lăsând-o pe Charlie singură.

Ajunseseră prea târziu, ancheta avansase prea încet, iar acum își mai pierduse cineva viața. Se uita la fața dură, frumoasă a Aliciei, întrebându-se cum au fost ultimele ei clipe. Oare știa ce face soțul ei? Sau a luat-o prin surprindere înainte să-și dea seama?