— V-ați luptat cu bărbatul ăsta?
— Nu tocmai. Că nu m-a văzut când am venit, nu? Era noaptea târziu, poate a crezut că dorm. Oricum, am coborât să-mi iau un pahar cu apă, am văzut ce se-ntâmpla și l-am lovit în gât, într-o parte. I-am mai tras una peste coaste și atunci s-a-ntors și a luat-o la fugă.
VP - 189
— Am înțeles. Îl puteți descrie?
— 1,80 și mai bine, tatuaje pe antebrațe.
— Era englez?
— Ah, nu, rus poate. Înjura ca un marinar într-o limbă de-asta când a tulit-o.
Nu-s din același aluat cu noi, ce zici?
I se zărea o sclipire în ochi, evident mulțumit de operațiunea reușită de apărare a gospodăriei.
— Pare că noi nu avem în sistem nicio reclamație despre incident. L-ați anunțat?
— Care-i rostul? N-avea să se-ntoarcă și ar fi fost o grămadă de agitație și hârțogărie degeaba. Mă descurc foarte bine și fără.
Wilson era foarte tentat să-i țină o predică despre importanța activității de poliție în comunitate – și a raportării acestui tip de incidente –, dar a hotărât s-o lase baltă, pentru că avea lucruri mai arzătoare de rezolvat. A scos poza lui Marko Dordevic din dosar și i-a întins-o lui Grey.
— Ăsta-i omul?
Pensionarul a cercetat fotografia și și-a trecut un deget peste tatuaje înainte să răspundă:
— Da, aș zice că ăsta era.
— Și pot să vă întreb când s-a întâmplat?
— Acum două seri. Joi noapte.
— Și spuneți că era seara târziu?
— Pe la 22:15.
Wilson a simțit că-i stă inima, dar tot a insistat.
— Cum puteți fi atât de sigur de oră?
— Ascultasem primele două sau trei știri de la jurnalul de la ora 22 – îmi place să ascult radioul înainte de culcare –, dar după aia mi s-a făcut sete. Sigur era cam 22:15.
Wilson a zâmbit, dar speranțele îi fuseseră spulberate, iar ancheta se blocase din nou. Dacă bătrânul spunea adevărul, dacă Dordevic încercase să-i spargă
casa la ora aceea, în ziua aceea, atunci n-avea cum să-l fi omorât pe Ethan Westlake.
• Capitolul 99
Ușa s-a trântit în urma ei, făcând câțiva băutori speriați să ridice privirea.
Helen nu i-a băgat în seamă și s-a dus direct la bar. S-a rezemat și a cercetat din VP - 190
priviri selecția sclipitoare de sticle, în timp ce proprietăreasa de la Parrot and Two Chairmen se apropia de ea.
— Pauza de prânz, Helen? Ce să-ți aduc? Tonic, gheață și lămâie?
Helen nu s-a uitat la ea și nici nu i-a zâmbit când i-a răspuns:
— O vodcă dublă, te rog.
S-a lăsat o tăcere apăsătoare. Sally Rutherford n-o mai văzuse niciodată pe Helen comandând o băutură alcoolică în toți anii de când venea aici, pentru întâlniri sociale cu echipa și sărbătorirea vreunei avansări.
— Fără gheață, a adăugat Helen, dornică să termine odată și cu asta.
— Cum zici tu, a răspuns Sally, cu un ton de avertisment cât se poate de evident.
Helen nu l-a luat în seamă, n-avea nevoie s-o judece și ea, peste toate celelalte. A luat băutura, a pus o bancnotă de 20 de lire pe bar și a plecat, fără
să aștepte restul. Cel mai probabil, avea să folosească restul în orele care urmau.
Și-a căutat o masă discretă în spate și s-a așezat, întorcându-se cu spatele la ceilalți. Voia să înlăture lumea, să pretindă că nu există. Nu voia să se uite lumea la ea, s-o bârfească și categoric nu-și dorea martori la ce urma să facă. Nu se atinsese de nicio picătură de alcool de peste 25 de ani, văzuse ce le făcuse părinților și surorii ei, cum îi împinsese să devină cele mai întunecate versiuni ale lor. Însă avea nevoie acum de un imbold și, instinctiv, se întorsese la otrava pe care o gustase prima dată la 11 ani. Limpede, pură și dureros de tare, vodca fusese dintotdeauna calea ei spre uitare.
A ridicat paharul la buze și a luat prima gură. Vodca i-a aprins limba, apoi a alunecat pe gât cu o arsură lentă. Nu avea gust plăcut, dar îi șoca organismul, creierul începând să funcționeze haotic pe măsură ce alcoolul ajungea în sânge.
Nu era o senzație plăcută, dar de asta avea nevoie. A mai luat o gură, apoi încă
una și curând paharul era gol.
