stai de vorbă cu alții, să aranjezi să te cuplezi cu cineva…
A tresărit când a pronunțat cuvântul, știind foarte bine ce murdar sună.
— Așa ai cunoscut-o pe Amanda?
— Nu așa o cheamă, a răspuns imediat Greg. Își spune Sarah Keynes.
— Am înțeles. Poți s-o descrii?
— Aproape 1,80, păr blond lung, ochi căprui, suplă.
Charlie a încuviințat, liniștită. Descrierea pe care o făcuse se potrivea perfect cu cea a femeii care-și spunea Amanda Abingdon, pe care i-o descrisese Richard Westlake lui Helen.
— Alergam până în Common și după aia stăteam două ore în mașina ei. Era puțin nechibzuit, cred, puteam fi prinși, însă ea părea să… să se excite din cauza asta.
Alungând imaginea, Charlie a continuat:
— Ți-a pomenit vreodată ceva despre viața ei de-acasă? Unde stă? Cine e soțul ei?
— Nu, așa ceva era strict interzis. Asta-i și ideea.
— Absolut nimic, niciun indiciu de vreun fel?
— A spus odată că el e mult mai bătrân, dar…
Vocea i s-a stins și a ridicat în sfârșit privirea spre Charlie.
— De-asta se întâmplă toate astea? E acel el?
— Credem că este o posibilitate.
— Deci toți ceilalți bărbați – soții, vreau să zic – erau și ei…
— Richard Westlake se vedea sigur cu aceeași femeie, și probabil că și James Sheffield…
— Dumnezeule…
S-a ridicat repede și Charlie a crezut o clipă că o să dea cu pumnul în perete.
— Deci totul e din cauza mea, pentru ce-am făcut eu?
Charlie a ridicat din umeri, nedorindu-și să-i adâncească suferința, dar și o acuzație directă ar fi avut același efect, expresia lui fiind cumplit de văzut.
— Doamne, Dumnezeule…
— Greg, am nevoie să te concentrezi…
— Deci el a fost? a ripostat el. Soțul ei, el i-a făcut Marthei…
VP - 232
— Așa se pare.
— Vrea să-mi facă rău, să mă tortureze.
— Este posibil.
— Nu, știu că așa e, a insistat furios soțul îndurerat, ducându-se spre șifonier.
A fost aici ieri.
Era rândul lui Charlie să rămână cu gura căscată.
— A venit aici?
— Nu l-am văzut. A plecat înainte să-mi dau seama ce se petrece, dar a lăsat asta.
I-a întins un plic imaculat. Când l-a deschis, Charlie a văzut un inel înăuntru.
— E verigheta Marthei, cea pe care-a luat-o el. A băgat plicul pe fanta din ușă
ieri. A vrut să demonstreze ceva, bănuiesc, să-mi scoată ochii.
Charlie se uita în plic, șocată de implicațiile acestei întâmplări neașteptate.
Instinctul lui Helen fusese corect – înlăturarea verighetei era importantă, atacurile erau ceva personal.
— Și nu ți-a dat prin cap să ne spui și nouă? l-a întrebat ea uluită.
— Urma, a protestat White fără convingere. Voiam doar să găsesc momentul potrivit.
— Sau poate că aveai de gând să nu spui nimic, pentru că în sufletul tău simțeai despre ce-i vorba? Știai că am început să adulmecăm în jurul alibiului tău, că înșelăciunea ta s-ar putea să fie dezvăluită la un moment dat…
— Uite ce-i, ce-aș fi putut să spun? a întrebat White supărat. Că ieșisem să
fac sex cu altă femeie în timp ce un nebun mi-a ucis soția și mi-a pus copilul în pericol? N-am putut s-o fac, pur și simplu n-am putut. Aș fi fost un proscris nenorocit.
— Deci te interesează mai mult reputația ta decât să ajuți să se facă dreptate pentru Martha?
Greg s-a întors cu spatele, rușinea îi anulase furia.
— Dacă veneai la noi ieri, am fi putut scotoci cartierul după martori. Dar nu, l-ai lăsat să scape. Mai bine, decât să-ți asumi ce-ai făcut, cine ești cu adevărat…
Mersese prea departe, dar nu se putea abține. Îi clocotea sângele în vine văzând cât de egoist era. Însă nu trebuia să-l judece, o făcea el, ghemuit acum pe podea și prinzându-și fața cu mâinile. Autorul acestor crime îngrozitoare își propusese să-i distrugă pe bărbații ăștia perfizi și necredincioși și nu încăpea îndoială că reușise.
Coborând privirea spre grămada distrusă din care se auzeau suspine, Charlie a știut că Greg White avea să fie bântuit de faptele lui tot restul vieții.
VP - 233
