mai repede când a văzut grilajul metalic începând să se ridice încet. Trecuse și ea cu mașina pe sub el, profitând de momentul când ieșise un alt locatar și strecurându-și Corsa pe sub bariera care cobora. Se felicitase pentru gândirea rapidă și viclenie, convinsă că-și va prinde prada. Însă optimismul ei s-a transformat din nou în iritare când a văzut o limuzină BMW intrând în parcarea subterană, condusă prudent de un bărbat în vârstă.
Și-a luat telefonul de pe bord și a apăsat pe reapelare. Însă a auzit din nou glasul măsurat al adversarei ei:
„Sunt Helen Grace, vă rog lăsați un mesaj”.
A închis și a aruncat telefonul pe scaunul de lângă ea, dar acum a auzit ceva care i-a făcut inima să tresalte. Vuietul răgușit al unei motociclete. Ca la un semn, a apărut Kawasaki-ul lui Grace, ocolind un stâlp de beton și oprind brusc în parcarea de motociclete. Portiera Emiliei era deja deschisă, iar ea, aproape acolo când Grace s-a întors cu o expresie de furie mocnită.
— Helen, iar ne întâlnim…
— Încalci proprietatea.
— Numai teoretic. Și aș vrea să stăm…
— Este o proprietate privată, ai cinci secunde să pleci.
— Sau ce? Chemi poliția?
Emilia știa că era răutăcioasă, dar nu se putea abține.
— Nu sunt convinsă că-ți mai răspund la telefon, nu? Nu după incidentul nefericit cu Joseph Hudson. Pot să-ți pun câteva întrebări pe tema asta?
Furia mocnită părea să se transforme în mânie curată, Helen mijind ochii în timp ce se îndrepta spre ziaristă.
— Te-a atacat? Așa a fost?
Helen înainta în continuare.
— A fost sinucidere? Accident?
Grace se oprise acum chiar în fața ei, privind-o cu dezgust vădit.
— Te rog, Helen. Nu pot să-mi las cititorii nedumeriți. Trebuie să-mi dai ceva să public…
Ceva a părut să se schimbe în mina lui Helen, căreia i s-au relaxat trăsăturile, în timp ce pe față i-a trecut o expresie de triumf amar.
— Publică asta!
Și chiar atunci, Helen Grace a făcut un pas în față și i-a tras Emiliei un pumn drept în figură.
VP - 201
• Capitolul 106
Helen a trântit ușa în urma ei și s-a dus repede în bucătărie. A luat un pahar de pe raft și l-a umplut cu apă rece, proaspătă, după care l-a băut dintr-o suflare. Era înviorător, energizant, dar n-a reușit să stăvilească torentul de acuzații care o răscolea. Ce dracu’ făcea? Ce era cu ea?
Pe drum spre casă, fusese inițial încurajată de întâlnirea cu Nicholas Martin și sperase că va reuși să rezolve măcar unul dintre aspectele crizei în care se afla.
Dar pe măsură ce treceau minutele, optimismul începuse să i se risipească. Oare Blythe chiar se va lăsa prins în capcană? Oare un vierme ca Nicholas Martin chiar se va dovedi un instrument al eliberării ei? Brusc, i se părea o idee absurdă
și se trezise într-o dispoziție schimbătoare și neliniștită când se întorsese acasă.
Starea nepotrivită să fie prinsă în ambuscadă de Emilia Garanita.
Reacția ei la întâlnirea cu ziarista veterană n-avea nicio scuză, dar pe moment toți anii de dușmănie și ostilitate se adunaseră, bucuria evidentă a Emiliei în fața situației ei dificile și indiferența lejeră față de moartea lui Joseph Hudson o înfuriaseră peste măsură. Văzuse roșu în fața ochilor, o cuprinsese frustrarea, conștientizase cât de catastrofală era implozia vieții ei și o clipă
păruse că n-o mai reține nimic, ca și cum nu putea să cadă mai jos de-atât, se dezlănțuise și o doborâse pe vechea ei adversară.
Era o imagine care-i oferea o plăcere trecătoare, însă emoțiile copleșitoare erau acum rușinea și frustrarea. Emilia era deja pregătită să se bucure de căderea ei, iar Helen îi oferise muniție suplimentară. Avea s-o sfâșie în Evening News, descriind-o drept o persoană dezlănțuită, scăpată de sub control, o ucigașă – toate, greu de negat. Putea chiar să încerce să facă reclamație și s-o târască pe Helen înapoi la Southampton Central în cătușe. Ce i-ar mai plăcea!
Helen reușise să-și dea cu stângul în dreptul și, în timp ce intra în livingul tăcut, a fost zdrobită pe neașteptate de un sentiment de nefericire profundă.
Fusese atât de prinsă de groaza morții lui Hudson și de chinul ulterior al arestării și interogatoriului, că n-avusese o clipă să se gândească la ce o aștepta. Însă
acum, izolată și aflată în derivă, avea în fața ochilor o viziune sumbră a lipsei de speranță, a neputinței. Petrecuse multe ore aici, plimbându-se de colo-colo, încercând să rezolve o mulțime de cazuri năucitoare. Fusese locul ei special, un loc unde diferitele piese ale puzzle-ului păreau să se îmbine mai bine, unde i se arătau vinovații, dar ce-avea să facă de-acum fără acel imbold urgent? Cum o să-și umple zilele lungi și goale care-o așteptau?
VP - 202
Stând singură în camera tăcută, Helen se confrunta cu cea mai presantă
întrebare cu care avusese de-a face vreodată. Fără familie, fără serviciu și fără
niciun scop, ce era ea?
• Capitolul 107
Știa că era momentul să pună întrebarea, să-l pună pe Steve în fața greșelii lui, dar tot ezita. Chiar voia s-o facă?
Charlie îl privea pe partenerul ei cum agață ultimele haine în cui. Când auzise ce se petrecea la Southampton Central, venise în grabă acasă, să se ocupe de copii și să improvizeze cina, ba chiar promisese că rămâne acasă în seara asta, în loc să lucreze târziu, ca de obicei. Mașina de spălat vase bolborosea, fetele se pregăteau vesele de culcare, iar Steve termina treburile prin casă. Atunci, asta era ocazia lui Charlie. Dar o să reușească să spună cuvintele?
