folosească o mașină – dacă putem lua urma vehiculului, atunci ar trebui să ne dăm seama încotro se îndreaptă, ce pune la cale. Între timp, asigură-te că Anna Brown are parte de tratamentul medical de care are nevoie, însă ia-i și o declarație completă – declarația ei de martor ocular o să fie esențială.

— Sigur.

VP - 254

— După ce termini, vino la mine în centrul de comandă. Mă duc acolo să

coordonez căutarea.

Charlie s-a dus spre mașina ei și a deschis ușa. Chiar atunci, telefonul i-a țiuit zgomotos. Curioasă, a deschis mesajul și s-a oprit brusc. Mesajul lui Helen era scurt și dulce, dar schimba totul:

La dana din Frampton End pe Lady Rosemary. Stoneman e aici. Trimite întăriri cât mai repede.

• Capitolul 140

Pașii se auzeau tot mai tare. Stoneman avea să deschidă ușa cabinei din clipă

în clipă și să se repeadă asupra ei. Disperată, Helen a căutat o ascunzătoare. Să

îndrăznească să țâșnească spre baie? Și dacă o făcea, la ce avea să-i folosească?

Întăririle poliției aveau să ajungă în zece minute, poate chiar mai mult, în zona asta izolată, iar până atunci lupta avea să se încheie. Nu, era o situație fără

speranță. În cabina asta înghesuită, putea să fugă, dar nu putea să se ascundă.

Stoneman a ajuns la ușa cabinei, însă spre marea ei surprindere, pașii au trecut mai departe, acordându-i o clipă de răgaz. A revenit la viață și a traversat în liniște podeaua de lemn, căutând înnebunită ceva cu care să se apere când va veni momentul judecății. Avea bastonul la ea, dar sigur n-avea cum să fie suficient în condițiile astea. Cum toporul nu era în ascunzătoarea lui Stoneman, trebuia să ia în considerare posibilitatea să fie la el, ceea ce ar fi înclinat balanța în favoarea lui. Îl folosise deja ca să omoare patru oameni și erau șanse să mai facă vărsare de sânge și în seara asta.

N-a găsit nimic prin dulapuri și s-a dus în grabă în bucătărie. Poate că aici o să

găsească vreun cuțit, ceva care să-l facă pe Stoneman să stea pe gânduri. Dar nu era nimic nici aici, cu excepția unor tacâmuri vechi și a unui deschizător de conserve. Regretându-și ghinionul, Helen s-a întors să-și reia căutarea, însă a fost distrasă de un zgomot mecanic care venea din partea din față a iahtului. O

clipă, a fost nedumerită, întrebându-se ce dracu’ poate face o asemenea hărmălaie, dar iahtul a părut să se legene, iar Helen și-a dat brusc seama ce se petrecea. Stoneman ridica ancora.

După câteva clipe, sunetul a încetat și a fost înlocuit de vibrațiile înfundate ale motorului. Când s-a îndreptat, în ciuda mișcărilor bărcii, a văzut pe geam cheiul care se îndepărta pe măsură ce barca înainta. Nu era posibil, era ca un coșmar tot mai întunecat, dar era adevărat.

Helen era singură pe mare cu un ucigaș vorace.

VP - 255

• Capitolul 141

Ținea mâna ferm pe cârmă, iar iahtul își croia drum pe apă, îndepărtându-se tot mai mult de uscat. Vântul era puternic în seara asta, barca se legăna – nu erau condiții optime pentru navigație, și totuși era cum nu se poate mai fericit.

Vântul îl lovea în față, apa împroșcată de valuri cădea fără încetare peste el, dar tot avea un rânjet larg pe față. După toate emoțiile, adrenalina și surprizele din ultimele câteva ore, putea în sfârșit să se relaxeze. Reușise, scăpase.

A aruncat o privire peste umăr, o ultimă imagine a litoralului din Hampshire.

Southampton fusese căminul lui mai mult de 30 de ani și avea multe amintiri fericite de-aici, mai ales din primii ani. Însă viața asta fusese compromisă

definitiv și era mulțumit să lase în urmă un oraș care pentru el devenise sinonim cu durerea, disperarea și violența. Era momentul să deschidă o pagină nouă – s-o ia de la capăt – și, revenind cu privirea spre orizont, a cercetat bezna din față.

Mulți ar fi fost tulburați de priveliște – întunericul părea de nepătruns, iar navigația pe timp de noapte era întotdeauna dificilă. Însă pentru el era încântător. În momentul ăsta, poliția scotocea prin Southampton după el, iar grănicerii cercetau fiecare chip care trecea, în căutarea unui ucigaș, însă el îi păcălise. Avea să se mistuie în noaptea fără lună, să dispară de tot din vederea lor.

Era ironic că pleca în călătoria asta, pe iahtul ăsta, după tot ce se petrecuse.

Fusese dezechilibrat de moartea lui Rosemary; nu, fusese dat peste cap.

Orbecăind, distrus, dureros de singur, era disperat după companie, după

atingerea unei femei. Această slăbiciune l-a dus în brațele unei harpii rapace și fără inimă, care a pretins că-l iubește, dar nu voia decât securitatea și banii pe care i-i asigura el. Prietenii îl avertizaseră, îl sfătuiseră să nu se pripească să se însoare, dar el nu-i luase în seamă și se căia din plin. Fusese atât de încântat de compania ei, de umorul, de trupul ei suplu și sensibil. Dar aproape imediat ce se uscase cerneala pe certificatul de căsătorie, ea se schimbase.

Acum nu mai voia să-și petreacă timpul cu el, cu siguranță nu era interesată

în niciun fel de o relație fizică, era căsătorită cu el doar cu numele. Avusese o viață grea, fusese abandonată de maică-sa, crescută de un tată dezgustător –

înțelegea de ce căutase un mariaj sigur și practic. Însă insensibilitatea cu care-l tratase, felul cum nu se prea străduia să-și ascundă infidelitatea era complet lipsit de scrupule. Nu era doar trădarea, era modul în care însemna totul atât de puțin și pentru ea, și pentru bărbații pe care-i lua în patul ei. Pentru ei, partidele alea în mașini, în case de prezentare, în camere din spatele unui magazin de VP - 256

antichități, pentru numele lui Dumnezeu, erau doar momente de relaxare, ceva plăcut cu care să-ți treci timpul. Când făcea el dragoste cu Rosemary, exact asta era – un act de dragoste, tandru. Dar nu și pentru ăștia – pentru ei, era doar o

„lipeală”. Ura modernitatea lor, cuvintele lor perverse, sufletele lor goale. De câte ori nu tânjise să-i trimită în iad, iar acum exact asta făcuse.

Nu așa ar fi trebuit să fie. Iahtul ăsta, pe care-l construise pentru singura lui iubire, ar fi trebuit să fie viitorul lui, viitorul lor. El și Rosemary aveau planuri mari să navigheze în jurul lumii, să viziteze Bali, Indonezia, Australia. Locuri exotice, îndepărtate, pline de aventură și mister. Dar apoi a intervenit boala ei, cu rezultatul că iahtul nu părăsise niciodată țărmul. Ironic, ăsta era voiajul inaugural. Însă n-avea să fie și ultimul.

Nu, o să facă multe călătorii cu Lady Rosemary. Sigur că va trebui să-i schimbe cât mai repede numele și înfățișarea, să obțină acte noi pentru ea, dar după aceea va fi liber și fără nicio obligație, o să se plimbe prin toată lumea, o să-și schimbe numele de câte ori o să fie nevoie și o să fie cu un pas înaintea autorităților. Nu era stilul de viață ideal; își imaginase că o să fie istovitor, scump și poate singuratic. Dar putea să se împace cu el – se săturase de rasa umană.

Ăsta era viitorul lui, un fugar urmărit, care găsește consolare unde poate.

Bătrânul și marea. Mulți ar fugi de-o asemenea soartă, dar el o va întâmpina cu brațele deschise, de bunăvoie, și de-asta, chiar dacă vântul puternic îl lovea, Michael Stoneman continua să zâmbească.

• Capitolul 142

Charlie a apăsat accelerația până la fund și a pus mașina în mișcare. Poarta din plasă părea să vină în viteză spre ei și a strâns volanul când au trecut prin bariera pe care a aruncat-o rostogolindu-se în aer. Chiar când revenea pe pământ, Charlie a apăsat frâna și a oprit derapând.

A deschis ușa și a sărit din mașină.

— Helen?

Pe drum, se gândise dacă să recurgă la viteză sau la discreție, și optase pentru viteză. Da, sosirea ei explozivă îl putea avertiza pe Stoneman că e aici și-l putea ajuta să fugă, dar capturarea lui era acum pe locul al doilea, depășită de siguranța lui Helen. Orice-ar fi făcut să-l anunțe pe ucigaș de prezența poliției merita, putea chiar să însemne diferența dintre supraviețuirea lui Helen și moartea ei de mâna lui.

— Helen?

VP - 257

A răcnit numele a doua oară, dar nu s-a auzit niciun răspuns prin zăngănitul greementelor. Mașinile care veneau după ea opreau chiar acum în spatele ei, asigurând superioritatea numerică, încât Charlie a pornit în grabă spre șirul de bărci de la primul chei.

— Helen, eu sunt! Mă auzi?

Velele trosneau și se tânguiau în continuare, lovind catargele și bătând un ritm neîncetat. Zgomotul îi întindea nervii, încordarea care o cuprinsese fiind tot mai intensă cu fiecare secundă care trecea, și a grăbit pasul, alergând de-a lungul primului chei. Însă Lady Rosemary nu se vedea niciunde, așa că s-a întors pe propriile urme și a ajuns în capul cheiului chiar când Jennings a apărut în capul celui de-al doilea chei, clătinând din cap.