Părea să insinueze că poliția din Hampshire ar fi sprijinit această neașteptată
întorsătură de situație, dar cu siguranță Charlie n-ar fi aprobat așa ceva, nu? Ar fi fost în cel mai bun caz ceva nechibzuit. Însă n-avea cum să fie sigură; Helen era pe dinafară și nu credea că noua șefă de la Departamentul Cazuri Majore ar fi apreciat dacă o suna. Totuși, cel mai probabil era la fel de șocată ca Helen.
Inițial, se hotărâse să se ascundă. Să tragă obloanele, să dea drumul la televizor și să se izoleze, prefăcându-se că lumea exterioară nu există. Însă când dăduse peste știrile BBC locale și îl auzise pe prezentator spunând că Richard Westlake susținea o conferință de presă neprogramată, nu putuse rezista și ascultase. Vechile obiceiuri nu dispar cu una, cu două.
— Aș vrea să se consemneze recunoștința mea față de familia și prietenii mei și, desigur, față de comunitatea locală, care au fost o sursă imensă de mângâiere în aceste vremuri grele.
Helen a observat cu câtă grijă a evitat să mulțumească și poliției. Să fi fost vreo distanțare? Vreo problemă? Era greșeala ei că nu petrecuse suficient timp liniștindu-i pe părinții îndurerați? Și apropo de asta, unde era Victoria Westlake?
Era absentă pur și simplu pentru că nu voia să înfrunte camerele? Sau era împotriva hotărârii soțului ei de a investi bani în urmărirea ucigașului lui Ethan?
— Nu mai am altceva de spus deocamdată…
Un val de întrebări a pornit spre el, ziariștii temându-se că o să se retragă în casă, însă, spre lauda lui, Westlake nu s-a întrerupt și i-a ignorat.
— … în afara faptului că… că am fost și rămânem foarte mândri de băiatul nostru frumos. Ethan era iubitor, blând, o rază de soare permanentă în viețile noastre. Toți cei care-l cunoșteau îi vor simți foarte-foarte mult lipsa și eu…
A tăcut o clipă, aproape copleșit de emoție, după care a încheiat:
— … și eu sunt distrus, îmi e foarte rușine că n-am fost acolo ca să-l apăr când a avut cea mai mare nevoie de noi.
Iar acum calmul chiar l-a părăsit, iar pe față au început să-i curgă lacrimile. S-a întors și a intrat grăbit în casă, urmărit de întrebările ziariștilor, însă își făcuse treaba. Făcuse apelul, își împărtășise durerea, iar rezultatul avea să fie un val de interes din partea presei locale și naționale. Era un apel foarte sincer și puternic, dar, din păcate, o intervenție profund inutilă.
Helen a închis televizorul și s-a dus spre balcon, deschizând larg fereastra.
Aerul înghețat a lovit-o în față și pe umerii expuși, dar n-a înviorat-o niciun pic.
VP - 211
Se simțea încinsă, nedumerită și iritată, fără nicio putere să influențeze evenimentele și torturată de propria neștiință. McAndrew îi spusese în două
vorbe cum stăteau – Dordevic avea să fie pus sub acuzare pentru mai multe spargeri calificate, dar mărturia lui Edward Grey îl exonerase în cazul uciderii lui Westlake și White, acum ipoteza de lucru fiind că însemnele negre de pe harta sârbului erau puse acolo ca să-i aducă aminte să evite zonele cu activitate concertată a poliției –, apoi trebuise să plece în grabă ca să facă ce-i ceruse, lăsând-o în ceață. Dacă huliganul sârb chiar era nevinovat, atunci cine dracu’ era responsabil pentru crimele astea îngrozitoare?
Ce-și mai dorea să fie în centrul de comandă, să răsfoiască dosarele, să caute dovezi, un progres mic în anchetă. Dar acum era exclusă, o fostă polițistă, terminată și inutilă. Probabil că atunci ăsta va fi triumful final al lui Blythe, mai dulce chiar și decât moartea ei. În loc de o clipă de violență sălbatică, va avea de îndurat o viață de suferință răbdătoare, fără rost, întrebându-se pentru totdeauna „și dacă…?”. Și dacă l-ar fi prins pe Blythe de prima dată? Dacă ar fi fost mai prudentă în noaptea aia fatidică? Și dacă Hudson n-ar fi căzut peste balustradă? Și dacă, dacă, dacă…
Era o tortură rafinată, o cale s-o scoată din minți, iar ea se întreba dacă
Blythe s-ar mulțumi cu asta, poate chiar ar prefera varianta asta. Mai bine o moarte îndelungată, înceată, decât o moarte rapidă și plină de compasiune.
Gândurile i-au fugit înapoi la Richard Westlake și apelul lui bâlbâit, încărcat de durere. Ethan suferise cumplit, victima unui atac oribil, însă chinul lui durase puțin. Părinții lui, Victoria și Richard, erau cei care aveau să sufere acum, an de an, rămași fără singurul fiu, fără familia lor iubitoare. Același lucru era adevărat și în cazul lui Greg White, căruia-i fusese răpită soția iubită, iar viața lui avea să
fie veșnic umbrită de tragedia neașteptată. Cine putea spune cine avea mai mult de suferit, victimele sau cei rămași în viață? Helen avea o bănuială serioasă
că erau cei din urmă.
Gândurile i s-au îndreptat spre un caz mai vechi, crimele cumplite comise de Marianne, unde agonia supraviețuitorilor se dovedise a fi toată motivația șirului îngrozitor de crime. La vremea aceea, păruse ceva de o cruzime imposibilă – o crimă unică în istoria vărsării de sânge din Southampton –, iar acum, pentru prima dată, Helen s-a întrebat dacă în ancheta în desfășurare nu se regăsește un ecou al ei. Până acum nu reușiseră să găsească niciun motiv pentru care să fie vizate victimele acestui ucigaș feroce, în special în cazul lui Ethan Westlake, care părea să fie un adolescent cu nimic ieșit din comun, puțin tont, care nu-și făcuse dușmani și nici nu făcuse ceva remarcabil. Același lucru se putea spune probabil și despre Martha White, care – cu excepția lui Andrew Berman – era iubită de VP - 212
toată lumea. Ținând cont că era improbabil ca furtul să fi fost adevăratul motiv, luând în considerare cantitățile neînsemnate de bijuterii furate și nivelul ieșit din comun al violenței, să fi fost atunci posibil ca adevărata țintă a ucigașului să
fie cei rămași în viață? La urma urmei, ei erau cei care descopereau cadavrele, intrând peste scena unui măcel sângeros care-ți întorcea stomacul pe dos. Oare chinul lui Richard și al Victoriei Westlake era scopul? Oare durerea zdrobitoare a lui Greg White să fi fost marele premiu?
Era o idee captivantă, chiar dacă nu reușea să-și dea seama care era legătura exactă dintre familiile îndurerate. Putea exista o legătură? Un motiv care să lege cumva cele două familii? Părea puțin probabil, o idee fantezistă poate, și totuși, în absența oricăror altor teorii credibile, chiar nu putea fi luată în considerare?
Atenția lui Helen a fost atrasă de ultima ediție din Southampton Evening News, care avea pe prima pagină o fotografie a unei familii Westlake zâmbitoare, în vremuri mai bune, o ironie crudă ținând cont de nenorocirea care se abătuse asupra lor. Era o imagine a fericirii domestice care o intriga pe Helen, părând cumva să dea greutate teoriei care i se forma în minte. În mod normal, acum și-ar fi impus să se controleze, spunându-și să nu bată câmpii despre rezolvarea cazului, să le reamintească tuturor de la Southampton Central despre adevărata ei valoare, dar în timp ce tot căuta posibile motive pentru aceste atacuri îngrozitoare, o tot sâcâia ceva.
De ce, când vorbise despre absența lui în noaptea fatidică, Richard Westlake alesese să folosească termenul „rușine”?
• Capitolul 113
A închis hotărât portiera mașinii, după care s-a întors să se uite pe stradă. Era trecut de ora 11, iar strada satisfăcător de întunecoasă era pustie. O alesese cu grijă, la trei străzi de casă, cu iluminare stradală minimă și fără camere, iar acum se bucura că fusese prevăzător. De-aici putea să plece și să vină neobservat.
A încuiat mașina și a plecat grăbit, trăgându-și căciula ca să-și ascundă fața.
Acum era curat, spălase tot sângele, își schimbase hainele și-și ascunsese echipamentul; era doar o siluetă fără nimic ieșit din comun, doar un bărbat care se grăbește spre casă după o zi lungă, dar în realitate emoțiile clocoteau în el.
Lucrurile merseseră prost în seara asta, foarte prost, și nu mai putea de curiozitate să știe de ce.
O parte din probleme veneau din slăbiciunea lui, petrecuse prea mult timp spintecându-și victima fără vlagă, când ar fi trebuit doar s-o omoare. Chiar și VP - 213
așa, n-ar fi trebuit să dea nas în nas cu James Sheffield, care în mod normal nu se întorcea acasă înainte de miezul nopții. Ce precipitase întoarcerea lui bruscă
acasă? Să fi fost doar o întâlnire întâmplătoare? Sau știuse că era ceva în neregulă?
Blestemându-și ghinionul, a străbătut grăbit strada. Îl durea absolut tot corpul și era convins că o să aibă vânătăi trădătoare pe brațe, pe față, pe trup.
Înfruntarea cu soțul revoltat al lui Kay fusese scurtă, dar dură, o încăierare mizerabilă și gâfâită pe podeaua din hol. Încercase să scape, profitând de stupefacția și șocul lui Sheffield, însă bărbatul masiv îl placase și-l rostogolise pe jos. Îl lăsase fără aer și preț de o clipă se confruntase cu perspectiva înspăimântătoare a capturării. Însă disperarea și frica i-au dat energie și a ripostat, lovind cu pumnii și cu picioarele, cu capul, și până la urmă reușise să
scape din mâinile bărbatului disperat. Îl atacase din nou, însă de data asta era pregătit și l-a lovit în maxilar cu dosul lamei securii. Sheffield se prăbușise ca un sac de cartofi, iar el nu ezitase, renunțase la planurile lui bine puse la punct, deschisese ușa din față și fugise ca de frica morții.
