acolo, încă mai putea scăpa. Când a ajuns la parter, a rămas lipit de zid și s-a strecurat fără obstacole în spatele hotelului.

Aici s-a oprit și s-a uitat pe după colț, să vadă dacă-l pândește vreun pericol.

Spre marea lui ușurare, nu se vedea nimeni. Nu mai avea decât un sprint de 30

de secunde până la mașină. Odată instalat în spatele volanului, putea accelera pe aleea laterală și să fie plecat înainte să-și dea polițiștii seama că a dispărut.

VP - 270

— Nu mai e mult, Alex, și-a șoptit în timp ce fugea spre mașină, încercând să

se calmeze.

Încă două minute și totul o să se termine. Mai avea 20 de metri până la mașină, acum 10, acum cinci. Asta era, scăpase de griji. Cu un oftat de ușurare, a tras de mânerul ușii… apoi s-a aruncat brusc într-o parte. L-au cuprins confuzia și dezorientarea, urmate imediat de o durere sfâșietoare, când a căzut la pământ, cu o greutate apăsătoare peste el. Geanta i-a alunecat de pe umăr, eliberându-l, însă când se zbătea să-și găsească un sprijin, a simțit un genunchi osos împingându-l în spate, în timp ce mâinile i-au fost trase neceremonios la spate. Rămăsese fără suflare, era în stare de șoc, însă nu încăpea nicio îndoială

că greșise – poliția supraveghease parcarea, îl așteptase, iar acum pusese mâna pe el.

Când cătușele i-au ciupit încheieturile, a fost cuprins de furie și revoltă, care au fost imediat înlocuite de un sentiment zdrobitor de deznădejde. După ce fusese atâta vreme un păpușar sinistru și atotputernic care distrugea vieți după

bunul plac, acum el era cel distrus și învins. Când polițistul i-a citit drepturile, ținându-l țintuit la pământ, Alex Blythe nici nu s-a opus, nici nu l-a băgat în seamă, zăcând nemișcat pe jos, cu fața în asfaltul murdar, tăcut ca un mormânt și înfrânt.

• Capitolul 149

Helen se uita la cadavru, fără să simtă nicio urmă de triumf, ci doar un sentiment copleșitor de tristețe. Michael Stoneman fusese găsit dimineață

devreme de un trecător care-și plimba câinele, trupul fugarului fiind întors cu fața în jos în apă. În viață, fusese un bărbat puternic, plin de viață, însă acum, acoperit de iarbă-de-mare și nisip, părea demn de milă.

De ce te afectează unele cazuri mai mult decât altele? Era greu de spus, însă

Helen nu putea nega golul din stomac, o senzație sâcâitoare de greață, în timp ce privea în jos spre atacatorul ei. Crimele pe care le comisese fuseseră perverse prin planificare și depravate prin execuție, și totuși Helen știa că Stoneman nu era un om rău din fire. De-asta moartea lui îngrozitoare, în timp ce se lupta cu valurile care se abăteau nemilos asupra lui, nu-i provoca decât durere.

Dacă viața s-ar fi desfășurat așa cum își planificase el – dacă iubita lui soție Rosemary ar fi învins cancerul –, atunci Stoneman și-ar fi trăit viața ca un om fericit, cu frica legii. Însă viața lui o luase razna, durerea și umilințele pe care le suferise după moartea ei distrugându-i busola morală și în cele din urmă și VP - 271

sănătatea mintală. Furia și durerea lui fuseseră disipate trecător de relația cu Alicia, doar ca să revină cu și mai multă forță când și-a dat seama cât de tare pătase memoria lui Rosemary căsătorindu-se pripit și neinspirat. Cât de furios trebuie să fi fost pe el – pentru impulsivitate, prostie și orbire –, și cum trebuie să fi consumat ura asta de sine bunătatea din el, până nu mai rămăseseră decât furia, disperarea și violența!

Helen n-avea să găsească niciodată scuze pentru ce făcuse el – cum ar fi putut? –, dar nici n-avea să-l condamne pentru acțiunile lui, și dacă ar fi putut să-i întindă o mână tămăduitoare, să-l readucă la viață ca să primească o pedeapsă dreaptă, ar fi făcut-o. Nu voise să se termine așa, deși o atacase și voise s-o omoare, și nu avea nicio satisfacție. Doar încă o moarte pe conștiința ei.

— Ați terminat, doamnă? Criminaliștii vor să se apuce de treabă.

Helen s-a întors și l-a văzut pe detectivul-sergent nerăbdător de la poliția din Avon și Somerset.

— Sigur că da, e-al vostru. Mulțumesc din nou că m-ați lăsat să vin.

— Măcar atât puteam face.

Polițistul s-a tras în spate ca să-i facă loc, cu o expresie de venerație deloc ascunsă. Helen i-a mulțumit și și-a văzut de drum, însă când a ajuns pe poteca spre vârful stâncii de deasupra, s-a oprit să mai arunce o privire la trupul fără

viață al lui Stoneman. Era un bărbat care trăise, iubise și pierduse. Care simțise poate prea mult, durerea și furia distrugându-l în final. Un bărbat care, până la urmă, fusese incapabil să facă față durerii usturătoare a trădării. Ceva despre care Helen știa multe.

• Capitolul 150

— Am dat-o-n bară. N-am cum să spun altfel. Îmi pare foarte rău pentru felul cum m-am purtat. N-aveam niciun drept să te tratez așa…

Cuvintele se revărsau din ea, dar i se împleticea limba și era stângace din cauza noutății situației în care-și cerea scuze. Emilia simțea că roșește în fața lui Sam, care stătea vizavi de ea, calm și tăcut.

— Mai mult, ai avut dreptate. Nu mi-e ușor să spun, crede-mă…

I-a zâmbit, încercând să glumească, însă n-a primit nicio reacție.

— Pot… pot să fiu crudă și insensibilă. Am dat năvală peste tristețea oamenilor – peste suferința lor – de nenumărate ori, fără să mă gândesc la durerea pe care s-ar putea să le-o provoc. Și știu că nu cântăresc bine efectul VP - 272

acțiunilor mele și nici al cuvintelor, și ar trebui, pentru că orice scriu, orice tipărim are un impact. Nu pot să nu pun întrebările alea, să nu fiu în situațiile alea, dar poate că aș putea să le abordez cu mai multă grijă, cu mai multă

atenție și să mă gândesc mai bine la ce scriu, înainte să scriu.

Nu erau scuze pregătite în pripă ca să-l liniștească pe Sam, chiar vorbea serios. În ea se schimbase ceva în ultimele câteva zile; era mai circumspectă

acum – în asemenea măsură, încât o grațiase efectiv pe Helen Grace, hotărând să nu reclame atacul și îngropând orice referire la implicarea ei în moartea unui fost ofițer de poliție, care fusese relatată în principal drept un accident tragic.

Acest nucleu de cunoaștere de sine, această formă de reținere era poate adevărata moștenire a relației cu Joseph Hudson.

— Oricum, asta-i mea culpa mea, cel puțin partea profesională. La nivel personal…

Emilia simțea că devine purpurie la față, dar a continuat:

— Mi-e dor de tine. Gata, am zis-o. Nu știu ce sunt sentimentele astea – abia dacă ne cunoaștem –, dar orice-ar fi, sunt puternice. Dacă ai venit doar ca să

accepți scuzele mele, atunci hai să ne strângem mâna și să ne despărțim prieteni. Însă dacă ești dispus să mă ierți și s-o luăm de la început, aș vrea să

încercăm și să dăm o șansă acestui „ceva”. Pentru că… pentru că aș fi foarte tristă dacă n-am face-o.

S-a sprijinit de spătar, extenuată. Sam a privit-o o clipă, apoi a răspuns:

— Știi ceva, Emilia…

Ea s-a încordat, așteptând lovitura.

— … ăsta-i cel mai frumos lucru pe care mi l-a spus cineva vreodată. Scuzele sunt acceptate și da, hai să fim împreună până nu mai putem. Aș fi un idiot să te las să-mi scapi din cauza unei dispute prostești, care a fost în principal vina mea.

Sora mea zice tot timpul că-s prea prins de viziunea mea cu nasul pe sus…

Emilia a râs, emoționată și mai ușurată decât putea spune.

— Cât despre tine, poate că ești rigidă și ai o vânătaie spectaculoasă…

A întins mâna și și-a trecut degetul peste obrazul ei.

— … dar știi ce? Îmi place cum arăți.