Sau supraviețuirea lui James Sheffield era importantă dintr-un alt punct de vedere?
• Capitolul 115
Helen a apăsat a doua oară pe butonul soneriei, mutându-se nerăbdătoare de pe un picior pe altul. În parte, din cauza entuziasmului nervos și în parte pentru că voia să fie ascunsă, să nu fie la vedere. Un polițist căzut în dizgrație n-avea niciun drept să se afle aici.
Din fericire, a auzit pași și după câteva clipe ușa inteligentă s-a deschis. Pe chipul ridat al lui Margaret Westlake s-a văzut o sclipire de recunoaștere, însă
Helen nu voia să riște nimic și s-a grăbit s-o liniștească.
— Doamnă Westlake, sunt detectivul-inspector Grace, conduc ancheta asupra morții lui Ethan, a mințit Helen sigură pe ea.
— Știu cine ești, draga mea. Nu-s complet tâmpită. Bănuiesc că vrei să intri, nu?
Mulțumind stelelor ei norocoase, Helen a intrat și a închis ușa în urma ei.
După cinci minute, erau așezate confortabil în salonul doamnei Westlake.
— Aveți o casă foarte frumoasă, a început Helen, simțindu-se mai relaxată.
— Un cadou de la Richard al meu. S-a gândit că mi s-ar potrivi mai bine decât casa veche. Și nu pot să neg că e un pas înainte din punct de vedere al calității.
Helen a privit interiorul, cu schema de culori modernă, ferestrele duble și covoarele luxoase. Campania publicitară a lui Westlake se lăuda că oferă case de familie perfecte, iar Helen înțelegea de ce. Totul era bine făcut, cu atenție reală pentru detalii și adevărul e că era o casă mult prea mare pentru o femeie singură.
— E mai degrabă prea mare și elegantă, bineînțeles, a zis ea, părând să-i citească gândurile. Dar n-am prea putut să spun nu. Părea atât de dornic să stau aici! Vezi tu, e la doar cinci minute de el și vine des aici cu treburi, așa că…
Glasul i s-a stins, bătrâna a zâmbit și a coborât privirea spre ceai.
— Câte case a vândut? s-a interesat Helen.
VP - 218
— Habar n-am, deși nu-i prea multă lume prin zonă, bănuiesc că doar câteva.
Însă are cumpărători și pentru celelalte, cred, de-asta era așa de dornic s-o țină
pe asta pentru mine. E un băiat tare bun și atent.
Helen a încuviințat zâmbind, însă mândria evidentă a lui Margaret pentru băiatul ei nu-i ușura cu nimic sarcina. A strâns din dinți și a trecut la subiect.
— Pot să vă întreb despre seara în care a murit Ethan?
Fața lui Margaret s-a încrețit toată, durerea pierderii făcându-se din nou simțită.
— Nu vreau să vă supăr și n-o să dureze mult. Trebuie doar să verific cronologia din noaptea aia.
— Păi, o să fac tot ce pot, dar nu cred că am fost de prea mare ajutor când am vorbit cu colega ta zilele trecute. Mă dezorientez foarte repede.
— Nu-i nicio problemă, faceți doar ce puteți. Ați zis că Richard a ajuns cam pe la 19 în seara aia, nu?
— Așa e. Întotdeauna ajunge pe la 19, când mă uit la știri. Îmi face cina la timp pentru EastEnders.
— Am înțeles. Să deduc de-aici că n-a mâncat cu dumneavoastră?
Bătrâna a ezitat înainte să răspundă:
— Nu cred, de obicei nu mănâncă.
— Dar tot vă gătește?
— Mă rog, dacă poți să numești gătit încălzitul la microunde.
În glasul ei se simțea o foarte vagă urmă de critică.
— Deci vă încălzește cina și după aceea vă uitați împreună la televizor?
Iar acum a văzut nesiguranță și stinghereală în expresia femeii.
— Doamnă Westlake? i-a atras Helen atenția.
— Păi, nu, nu tocmai. Cel puțin, nu cred. A stat aici o vreme – întotdeauna stăm un pic de vorbă –, dar apoi a trebuit să dea o fugă până undeva.
Helen s-a aplecat, intrigată.
— Și cât timp a fost plecat?
— Nu pot să spun, nu sunt sigură. S-a întors mai târziu să-mi facă un Horlicks și să-mi spună noapte bună.
— După o oră? Două?
