S-a aplecat peste masă și a sărutat-o cu blândețe pe buze. Emilia a simțit că-i stă inima, copleșită de emoție. Era șocată și surprinsă.
Dar mai mult de-atât, era fericită.
VP - 273
• Capitolul 151
— Sincer, aș vrea să fi fost și tu aici. Nu l-am mai văzut pe Peters rămas fără
cuvinte… și chiar mi-a plăcut.
Helen stătea cu Charlie în vârful stâncii, uluită de ce auzea.
— Chiar și așa, Charlie, n-ar fi trebuit să faci asta. Pot să-mi duc singură
bătăliile, plus că ai și tu cariera ta, familia ta la care să te gândești.
— Nici vorbă, îți eram datoare, a ripostat Charlie vehement. Nu ți-am fost de niciun ajutor în ultimele săptămâni, prea prinsă în grijile mele…
— Nu-i adevărat.
— Ba da, și de-asta mica demonstrație de forță de azi-dimineață era și necesară, și meritată. Departamentul Cazuri Majore nu poate să funcționeze fără tine.
Helen categoric nu credea acest lucru, dar nu însemna că-i face mai puțină
plăcere să audă.
— Și după aia ce s-a-ntâmplat? a întrebat ea, moartă de curiozitate.
— A plecat cu coada-ntre picioare, fără să mai spună nimic. Ultima dată am auzit că s-a ascuns în birou. Să-și lingă rănile, poate, sau, și mai bine, să-și scrie demisia.
— Nu putem decât să visăm, a spus Helen gânditoare, cu un zâmbet pe buze.
— Oricum, voiam să zic că-mi pare rău. Că am fost distrasă, că mi-am ieșit din ritm…
— Tu n-ai niciodată nevoie să te scuzi în fața mea, Charlie. Știi bine.
— Dar n-am prea fost de ajutor, nu? Ținând cont de tot ce aveai deja pe cap.
Helen a ridicat din umeri și s-a întors să mai admire o dată peisajul.
— Ce se mai aude cu Blythe?
— I-au localizat ultimul apel către Martin într-un sat din Normandia. Poliția franceză l-a ridicat azi-dimineață de la un hotel de-acolo.
— Și sunt siguri că el e?
— Categoric. I-au luat amprentele și mostre de ADN. În plus, i-a amenințat pe toți cu care-a avut de-a face cu o răzbunare cumplită.
— Mda, e stilul lui Blythe, a răspuns Helen melancolică.
— Deci bănuiesc că s-a terminat?
— Așa sper. Nicholas Martin a fost singurul destul de disperat să-i facă jocul și nici chiar el n-a reușit până la capăt. Cred că Alex Blythe s-ar putea să fi rămas fără complici.
— Amin.
VP - 274
Au rămas în tăcere o clipă, scăldate în strălucirea aurie a soarelui care apunea, apoi Charlie a vorbit din nou:
— Păi, mai bine mă întorc. Să-i mai ofer fetiței ăsteia o plimbare…
S-au întors amândouă să se uite la Mustangul galben sclipitor parcat pe marginea drumului.
— Pilotul de curse original, a răspuns Helen râzând.
— Chiar așa. Știu că-i doar o mașină… dar o iubesc de nu se poate.
Charlie n-avea nevoie să explice de ce. Helen era fericită și ușurată că situația se rezolvase frumos, că bănuielile ei în legătură cu Steve se dovediseră
nefondate.
— Păi, ai grijă cum conduci…
— Tu vorbești!
— … și mulțumesc, Charlie, îți rămân datoare.
— Ce să spun! a răspuns Charlie și a deschis portiera.
Helen a privit-o pe prietena sa îndepărtându-se, mai emoționată decât putea spune de loialitatea ei neclintită. În copilărie, Helen se gândise că n-o să
stârnească niciodată niciun fel de afecțiune, simpatie sau dragoste și încă era o surpriză totală pentru ea că existau oameni care îi păzeau spatele, care o apărau orice s-ar fi întâmplat. Pentru prima dată după multe luni, Helen se simțea în siguranță, fericită, chiar optimistă în legătură cu viitorul. Domnia terorii lui Stoneman se încheiase, Blythe era la loc sigur, după gratii, și, cu echipa care o susținea până în pânzele albe, Helen era decisă să se lupte cu dinții și cu ghearele ca să revină în postul de șef al Departamentului Cazuri Majore de la Southampton Central.
S-a întors încă o dată să admire apusul și a simțit un val de speranță și fericire. Probabil că până la urmă mâine o să fie o zi mai bună.
VP - 275
VP - 276
