Femeia a ridicat din umeri stânjenită.
— Mai țineți minte la ce vă uitați când v-a făcut Horlicksul?
— Cred… cred că erau știrile locale.
— Buletinul de noapte?
Margaret Westlake a încuviințat scurt.
— Așa cred.
VP - 219
— Deci a lipsit aproape toată seara, de fapt?
— S-ar putea, dar nu vrei să te iei după mine, dragă. Pierd șirul timpului tare ușor. Mă tem că nu mai sunt ce eram la etaj, dacă știi ce vreau să zic…
Și-a bătut cu degetul în tâmplă, melancolică. În alte condiții, Helen ar fi putut bănui că încerca să se sustragă, dar de fapt chiar o credea pe bătrână.
— A plecat cu mașina? S-a dus în altă parte?
— Ah, nu, își lasă întotdeauna mașina aici. O văd pe geam când mă uit la televizor. Un Mercedes mare, frumos.
— Și n-aveți idee unde se duce?
— Nu, a răspuns ea nesigură. Iese prin spate și se întoarce când termină. Am presupus că era vorba de serviciu, că le prezintă oamenilor zona – o prezentare de vânzări –, deși în realitate pare să fie o oră un pic cam târzie pentru așa ceva.
Dar a muncit dintotdeauna din greu.
Încerca tot ce putea ca să-l acopere pe fiul ei, sesizând o anomalie și totuși străduindu-se să facă lucrurile să arate cât mai bine. Helen bănuia că nici ea nu-și dorea să ajungă acolo, nu voia să pună întrebări la care bătrâna poate n-ar fi vrut să răspundă, dar tot trebuia să insiste.
— Ca să fie clar, doamnă Westlake, din câte vă aduceți aminte, în seara morții lui Ethan, Richard a apărut să vă vadă pe la ora 19, a stat cam jumătate de oră, apoi a ieșit pentru două ore sau mai mult, după care s-a întors să vă facă
o băutură caldă?
— Cam așa, dragă. Dar n-are probleme, nu?
— Categoric nu, a liniștit-o Helen. Și categoric nu există nicio suspiciune legată de el în privința morții lui Ethan. Însă e esențial să clarificăm punctul ăsta.
Pot să vă întreb dacă ăsta e tiparul obișnuit când vine în vizită? Are obiceiul să
iasă?
Bătrâna s-a strâmbat, parcă nemulțumită de întrebare, însă răspunsul ei, când a venit, era ce aștepta Helen.
— Da, ca să fiu sinceră, așa e. E adorabil că vine în fiecare săptămână s-o vadă pe bătrâna lui mamă, dar nu vrea să stea aici să se uite la televizor toată
seara. E un om ocupat, un om de succes…
— Și dacă nu-i lipsit de delicatețe, pot să întreb dacă… dacă dumneavoastră
credeți că știe că vă dați seama că lipsește? E posibil să creadă că poate nu-i observați absența?
Nu era o întrebare plăcută, iar Margaret Westlake a părut încurcată de semnificația ei, jucându-se nervoasă cu verigheta când a răspuns: VP - 220
— Păi, presupun că e posibil. Sunt confuză în legătură cu zilele și orele, iar memoria mea e terminată, așa că probabil crede că se poate furișa afară fără să
bag de seamă. Dar dacă așa e, greșește. Poate că sunt eu țăcănită, dragă…
A ridicat privirea și s-a uitat în ochii lui Helen, încheind:
— … dar nu sunt dusă cu totul.
• Capitolul 116
Helen a ieșit în grabă din casă, cu telefonul la ureche. Margaret Westlake a mai rămas în prag privind-o, cu o expresie de îngrijorare pe chip, însă singurul lucru care o interesa pe Helen erau următorii pași, să aducă în sfârșit ceva lumină într-un caz care fusese până acum derutant și neliniștitor.
Apelul nu s-a conectat imediat, însă după câteva secunde a auzit vocea detectivului-agent Japhet Wilson. Părea surprins, chiar un pic neliniștit.
— Detectiv-inspector Grace, tu ești?
— Ai ghicit din prima, Japhet. Poți să vorbești?
— Stai o clipă…
A auzit pași grăbiți, apoi o ușă care se deschidea și se închidea. După
zgomotul toaletelor care bolboroseau în fundal, a bănuit că se ascunsese în baia bărbaților.
