— Ar trebui să vorbesc cu tine?
— Nu prea, a răspuns Helen sincer. Și dacă vrei să închizi, e în regulă.
N-a închis, iar Helen a continuat:
— Poate că nu fac acum parte din echipă și sunt deplin conștientă că n-am niciun drept să-ți cer să faci nimic, dar nu pot să mă duc la detectivul-inspector Brooks sau la comisarul-șef Peters. Am nevoie de cineva discret, de cineva loial, de cineva care știe ce să facă atunci când are un indiciu bun.
Tăcere la telefon, dar Helen a simțit că i-a trezit interesul.
— Am niște informații importante, plus o potențială nouă linie de anchetă. E
vorba despre Greg White… mai ești în legătură cu el?
— Păi, ar trebui să țin legătura, să mai urmăresc niște lucruri, dar, ca să fiu sincer, e destul de greu de prins.
— OK, bine, am nevoie să-l scoți la lumină și să-i pui niște întrebări. Du-te pe-acolo dacă e cazul, însă trebuie să vorbim cu el.
— OK…
VP - 221
— Se subînțelege că dacă iese ceva de-aici, meritul e al tău. N-am nevoie să
fiu implicată deloc. Dar o să am nevoie să ai încredere în mine și să faci exact ce-ți spun. Ne-am înțeles?
A urmat o pauză lungă, cu ușoara bolboroseală a apei în fundal, după care Japhet Wilson a întrebat:
— Ce vrei să fac?
• Capitolul 117
Să înfigă cuțitul? Sau să dea dovadă de milă?
Emilia răsucea întrebarea esențială în minte în timp ce-și privea reflecția în oglindă. Inițial, vederea feței ei îi alungase toate celelalte considerații din cap, văzând cicatricile șterse, vechi de pe o parte a feței completate acum de ochiul învinețit de pe cealaltă parte. Peste noapte se întinsese și devenise o explozie de purpuriu închis, tivit pe alocuri cu o urmă de gălbui-verzui dezgustător. Chiar era o apariție, pentru că nicio cantitate de fard n-o putea… farda.
Nu încăpea îndoială că Helen Grace depășise limita de data asta. În mod normal, confruntările lor erau înfocate, uneori chiar mușcătoare, dar până acum nu incluseseră niciodată și violență fizică. Era ultimul lucru la care se aștepta, fusese prinsă cu totul pe picior greșit și căzuse grămadă pe betonul murdar din parcare. Probabil că rămăsese acolo vreo cinci minute, încercând să înțeleagă ce tocmai se petrecuse și trecându-și mâna peste obraz, ca să-și dea seama dacă
avea vreun os rupt. Ieșise din amorțeală doar când apăruse pe neașteptate șoferul în vârstă care asistase la atac și o ajutase să se ridice, oferindu-se și să
stea de vorbă cu poliția, dacă va fi nevoie să susțină versiunea ei. Când Emilia l-a informat că persoana care o pusese la pământ era poliția, păruse mai puțin dornic, însă era sigură că ar putea fi presat să confirme credibilitatea declarației ei în caz că se hotăra să facă reclamație.
Dar avea s-o facă? Nu putea nega că era tentată, pentru că Helen Grace se distrase de multe ori pe seama ei de-a lungul anilor. Ar fi amuzant s-o vadă
măcar o dată zbătându-se în cârlig și, cine știe, poate ar cere chiar compensații sau, și mai bine, să i se prezinte scuze. Ce gust dulce ar avea!
Chiar și așa, Emilia ezita să pună mâna pe telefon. O parte din ea se întreba dacă merită bătaia de cap, când Grace risca deja acuzații de ucidere din culpă, ceea ce depășea cu mult delictul relativ minor de lovire și alte violențe. Ar ajunge măcar în fața tribunalului dacă ar face reclamație sau procuratura ar da-o deoparte, concentrându-se pe acuzația mai gravă? Chiar dacă ar reuși s-o VP - 222
aducă pe Helen Grace în boxa acuzaților – tentant, foarte tentant –, oare asta era ce trebuia să facă?
Era mâna lui Sam – știa foarte bine. În zilele de demult n-ar fi stat pe gânduri nicio clipă și ar fi apăsat pe trăgaci fără ezitare sau regrete. Dar chiar și în scurta perioadă de când îl cunoștea, Sam îi afectase modul de gândire. Acțiunile Emiliei aveau consecințe și probabil că nicăieri nu erau mai evidente decât în cazul lui Joseph Hudson și al lui Helen Grace. Emilia găsise punctul slab al lui Hudson, îl exploatase ca să-l transforme în cârtiță în Departamentul Cazuri Majore, apoi îl aruncase la lei când și libertatea ei fusese pusă în pericol. Ca urmare, cariera lui fusese distrusă și se trezise aruncat la gunoi, deși era încă relativ tânăr. Cât de disperat trebuie să fi fost, cât de speriat în fața perspectivei de-a ajunge după
gratii, alături de oameni pe care îi trimisese chiar el acolo? Nu-i de mirare că o căutase pe Helen Grace, fie ca să facă apel la compasiunea ei, fie s-o confrunte pe femeia cu care avusese o aventură, asta Emilia n-avea de unde să știe.
Și atunci, era corect să spui că Emilia fusese implicată fără să vrea în moartea lui tragică, punându-l la pământ înainte să-i dea Grace lovitura de grație? Că își acceptase partea ei de vină? Dacă așa era, era corect acum să o pedepsească pe Helen Grace pe prima pagină din Southampton Evening News?
Și totuși, dacă n-o făcea, pentru ce era ea? Conflictul ei cu Grace era legendar. Ce-ar înțelege colegii ei, șeful ei, dacă nu lovea cu toată forța? O s-o acuze oare că s-a înmuiat? Nu putea suporta asta; fusese dintotdeauna dură, nu se temuse de nimeni și de nimic. Dar cum s-o scoată la capăt de data asta, când instinctul îi cerea să facă una, iar conștiința, alta?
Continua să-și privească imaginea, luptându-se cu această dilemă foarte dificilă. S-o cruțe pe Helen Grace? Sau s-o îngroape?
• Capitolul 118
— Pot să te distrug, Nicholas. Mi-ar fi ușor ca bună ziua.
Vocea lui Alex Blythe se insinua prin telefon, rece și nemiloasă.
— Fac tot ce pot, bine? a protestat Nicholas Martin. Grace a fost arestată, e reținută.
— A fost reținută. Nu mă minți, că mă enervez…
— Păi, asta-i o veste bună, nu? a blufat Martin. Dacă a ieșit, dacă e dată afară
din poliție, atunci n-are unde să se ducă. Pot să aștept, să fac ce mi-ai cerut…
— Numai că n-o să faci așa, nu? s-a răstit psihiatrul.
— Am promis ceva, nu? Fac orice ca să nu afle soția mea…
VP - 223
