— Știu că e dificil pentru tine, James. Știu că suferi, că ești îndurerat, dar ești singura noastră legătură cu individul ăsta. Ești singurul care l-a văzut.
Polițiștii din echipa ei scotoceau străzile din Highfield și din împrejurimi, erau acolo de când fusese anunțată uciderea înfiorătoare a lui Kay Sheffield, aseară
târziu, iar ea sperase sincer că o să găsească vreun martor care l-a văzut sau vreo captură de pe o cameră de supraveghere. Însă acest văduv răbdător, îndurerat, lovit, se întâlnise efectiv cu ucigașul, se încăierase cu el în holul casei.
Îi duseseră deja hainele la laborator, îi recoltaseră mostre de sub unghii, dar Charlie voia și relatarea lui de martor.
— Nu știu dacă sunt în stare, a protestat el. Mă înjunghie coastele, abia pot să respir…
— Doar cinci minute. Asta-i tot ce-ți cer. Dacă nu vrei s-o faci pentru mine sau pentru celelalte familii, fă-o pentru Kay.
De pe buzele bărbatului s-a auzit un geamăt plin de disperare, încât Charlie a simțit cum o cuprinde și pe ea emoția.
— Știu că e greu. Dar trebuie să-l prindem înainte să mai facă rău și altcuiva.
Poți să-mi spui ce s-a-ntâmplat aseară?
— Terminasem un inventar la magazin pe la 10… am un magazin de antichități pe Newton Street…
Charlie a încuviințat, încurajându-l să spună mai departe.
VP - 216
— Am ajuns acasă după vreun sfert de oră. Și… și abia intrasem pe ușă, când individul ăsta a venit în fugă pe scări. Am fost atât de surprins, încât a sărit pe mine înainte să apuc să reacționez.
— Poți să mi-l descrii?
— N-am văzut mare lucru, a șuierat Sheffield, ținându-se de coaste. A fost totul ca prin ceață.
— Orice? Înălțime, greutate, etnie…
— Păi, era alb, asta-i sigur. Și era bătrân.
— Bătrân? a repetat Charlie, incapabilă să-și ascundă surprinderea.
— Da. Cel puțin 60, poate mai mult.
— Dar atletic? Puternic?
Sheffield a încuviințat fără vlagă, după care a răspuns:
— Am încercat să-l țintuiesc la podea, să-l opresc, dar m-a dat deoparte.
— Ai mai observat ceva legat de el? Trăsături? Ochi? Vreun semn sau tatuaj?
— Nu, fața era normală. Nas mare, proeminent, ochi mici, dar nimic ciudat.
Purta haine închise, o haină și blugi negri poate, dar asta-i tot ce pot să spun sigur.
— Te descurci foarte bine, James. Mulțumesc.
Complimentul ei a părut să treacă neobservat, văduvul privind în gol.
— Și pot să te întreb ce s-a-ntâmplat după ce te-a dat deoparte?
— M-a lovit.
— Cu pumnul? Cu o secure?
— Securea, a confirmat el sumbru, arătând spre vânătaia umflată de pe obraz. Am căzut pe podea, la baza scării. N-am mai știut pe ce lume sunt.
— Și după asta?
— Și după asta, nimic.
— N-a mai încercat să te atace? Deși erai la mila lui?
Sheffield a părut să înțeleagă abia atunci, devenind deodată neliniștit și năucit.
— Presupun că ar fi putut… ar fi putut să mă omoare, a răspuns el, însă acum teama i se strecura în voce. Dar nu, a… doar s-a uitat la mine o clipă și după aia a fugit. Și asta a fost tot.
Charlie a continuat să-l sondeze, punând întrebări standard despre deplasările lui, conflicte din trecut sau potențiali dușmani, dar gândurile i se tot întorceau la descrierea modului în care plecase atacatorul. Era oare semnificativ faptul că își cruțase victima? Sugera oare că nu era violență de dragul violenței?
Sau măcar că nu-l interesa Sheffield, absorbit doar de uciderea soției lui?
VP - 217
Era posibil să fi fost tentat să-și omoare victima aflată la pământ, dar cu ușa deschisă și oameni care treceau pe stradă, se răzgândise pur și simplu. Și totuși, indiscutabil avusese o ocazie clară să ucidă și o nesocotise. Să fi fost un act de bunăvoință? Pentru că ucigașul ăsta omora doar când avea un scop clar în cap?
