Fusese la limită. În timp ce fugea pe stradă, era conștient de luminile care se aprindeau, de vocile ridicate din spatele lui. Aproape că se aștepta să vadă o poteră pe urmele lui și nu s-a oprit din fugă decât după ce trecuse bine de gară, la cel puțin câțiva kilometri de locuința familiei Sheffield. Conștient că cineva –
sau și mai rău, vreo cameră – s-ar putea să-i fi înregistrat cursa disperată, a avut apoi grijă să se întoarcă pe propriile urme, căutând alei lăturalnice și străzi dosnice în timp ce se îndrepta spre mașina parcată. Mâna încă îi tremura când a băgat cheia în contact, dar deocamdată era în siguranță.
A întredeschis poarta dinspre grădină și a pornit în viteză pe alee, asigurându-se că pășește ușor peste pietre. Avantajul faptului că stătea într-un loc atât de vetust, suburban, era că nu era nimeni treaz la ora asta, ceea ce-i permitea să se strecoare neobservat în casă. A întors cheia în broască și a dispărut înăuntru, trăgând ușa în urma lui. S-a rezemat de ea, a expirat profund și a simțit cum extenuarea îi estompează ușurarea. Cât de aproape fusese de dezastru în seara asta, ce aproape fusese de distrugere! Și-a târât corpul în bucătărie, a deschis dulapul și a scos o sticlă de Dalwhinnie. Și-a turnat o porție generoasă, apoi încă una, lichidul arzător întunecat părând să-i readucă la viață
trupul care protesta. Poate, în sfârșit, după una dintre cele mai dificile nopți, putea să se relaxeze.
Brusc, luminile din bucătărie s-au aprins și l-au orbit. Șocat, dezorientat, s-a întors și a văzut-o pe Alicia sprijinită de chiuvetă. Fusese acolo tot timpul, privindu-l.
VP - 214
— Ce dracu’ faci? a întrebat el, încercând să pară indignat ca să-și ascundă
teama.
— Aș putea să te întreb și eu același lucru, animal nenorocit…
Soția lui avea flăcări în priviri, dar mai mult de-atât, acolo se vedea și groază.
Știa. Era imposibil, fusese foarte atent, și totuși nu încăpea nicio îndoială. Știa.
— Tu ai fost. Toată vărsarea asta de sânge, tot chinul ăsta, tu ai fost, jeg nenorocit…
— Nu știu despre ce vorbești, a țipat el, însă protesta fără convingere.
— Cum ai putut? Cum ai putut să le faci așa ceva bieților oameni?
Și acum a înțeles de ce se întorsese James Sheffield devreme acasă. Ea își dăduse seama, ea îl avertizase de pericolul iminent.
— Nu ți-au făcut nimic și totuși i-ai măcelărit…, a continuat ea, fiecare cuvânt încărcat de venin.
— Nu poți să dovedești nimic.
— Nu, zău? Uită-te la tine, ce zici? Ești plin de zgârieturi și vânătăi, ești un dezastru total. Ceea ce chiar e ciudat, că ar fi trebuit să fii acasă astă-seară.
Chiar crezi că o să mai dureze mult până pune poliția cap la cap totul?
Simpla menționare a poliției i-a dat fiori pe șira spinării. Era tentat să se roage de soția lui să-i arate milă, dar ea încă nu terminase.
— Știam eu că ești un vierme, un laș. Dar nu te-am considerat niciodată
criminal. Un ucigaș ordinar.
A scuipat cuvântul, cuprinsă de repulsie.
— Nu-i așa, știi că nu-i…, a șuierat el furios.
— Ah, păstrează astea pentru poliție. Nu vreau să aud.
S-a întors, și-a luat telefonul și a început să formeze un număr.
El a privit-o îngrozit. Așa avea să se termine totul?
— Poliția, vă rog…, a rostit ea, cu vocea concentrată și intensă.
N-avusese nicio ezitare – avea să-l predea autorităților fără să stea pe gânduri. Era nedrept, incorect, de-a dreptul greșit. Cum putea să-i facă așa ceva?
— Haide, haide…
Alicia bătea nerăbdătoare din picior, așteptând-o pe operatoare să-i facă
legătura. Iar el a avut doar o fracțiune de secundă să acționeze și n-a ezitat. A luat tigaia de pe scurgătorul de vase, a făcut un pas hotărât în față și a lovit-o în tâmplă.
VP - 215
ZIUA A ȘAPTEA
• Capitolul 114
Era un dezastru, bătut pe dinafară, pustiit pe dinăuntru.
James Sheffield nu putea să se uite în ochii lui Charlie, în parte pentru că
jumătatea dreaptă a feței îi era cumplit de umflată, dar mai mult pentru că nu voia să discute cu ea, asta ar fi însemnat să fie confruntat cu tragedia îngrozitoare care se abătuse pe neașteptate asupra lui.
Dealerul de antichități protestase la sosirea ei, încercând să-i convingă
hotărât pe medici că nu se simte în stare să discute cu ea, însă Charlie refuzase să plece. Avea nevoie de răspunsuri și avea nevoie de ele pe loc.
