VP - 208
— Păi, dacă tu crezi că trebuie s-o faci, atunci nu te pot opri. Dar sincer, cred că n-o să facă decât să ne înrăutățească situația. În primul rând, poliția o să
devină ostilă…
— Poliția poate să se ducă naibii.
— Și nu cred că o să avansăm în niciun fel.
— Păi, cred că o să trebuiască să fim de acord că nu suntem de acord.
Victoria și-a simțit sufletul sfâșiat de tristețe, de disperare. Cuvintele fuseseră
rostite cu asemenea vehemență, cu asemenea forță, încât nu putea să nu simtă
o fisură în dragostea lor.
— O s-o fac, Victoria. Evident, mi-ar plăcea să am acordul tău, dar o să se întâmple oricum. Nu pot să stau cu mâinile în sân, în timp ce ucigașul e liber.
Pur și simplu nu pot.
După ce-a spus ce-avea de spus, a ieșit și a închis hotărât ușa în urma lui.
Sunetul a răsunat în casă, frângându-i inima Victoriei, un clopot de înmormântare al căsniciei lor.
• Capitolul 111
O privea, ținând securea în mână.
Kay Sheffield era întinsă pe burtă în pat, cu mâinile legate strâns, și gemea încet. Fusese cel mai ușor de legat, aproape ruptă de lume când întredeschisese el ușa și se strecurase în dormitor. Era deja culcată pe-o parte și nu fusese nevoie decât de un ghiont ușor ca s-o întoarcă pe burtă. Protestase încet când îi trăsese mâinile la spate, dar rămăsese complet inconștientă de pericolul în care se afla, chiar și când îi strânsese el coarda elastică peste încheieturi. Abia când îi îndesase cârpa în gură se trezise în sfârșit – dar era deja prea târziu.
Se zvârcolise și plânsese, dar un pumn zdravăn tras în ceafă o redusese la tăcere. După aceea, zăcuse complet nemișcată, gemând jalnic și scoțând câte un suspin înăbușit, în timp ce el îi scosese verigheta și-i golise sertarul cu bijuterii.
Mulțumit de pradă, se întorsese lângă pat.
Kay și-a întors puțin capul când s-a apropiat de ea. În clipa aceea, a deschis un ochi, uitându-se îngrozită la el, ca și cum abia atunci și-ar fi dat seama ce se petrecea. A gemut, profund, disperat, iar pupilele i s-au mărit.
— Te rog…
A mormăit cuvintele, nedeslușite și neclare din cauza călușului.
— Te rog, nu-mi face ră…
VP - 209
El a coborât securea, înfigând-o în partea din spate a craniului femeii. O dată, de două ori, de trei ori. Acum îi lovea spatele, umerii, brațele, într-o frenezie de furie și chin. A lovit iar și iar, după care s-a oprit brusc, extenuat și fără suflare.
Când a coborât privirea spre victimă, a fost și înfiorat, și terifiat de ce făcuse.
Femeia îngrozită, care era în viață acum 30 de secunde, devenise acum o grămadă distrusă și plină de sânge.
S-a întors cu spatele la scena măcelului și a constatat alarmat că nici el nu arăta prea bine. S-a zărit în oglinda șifonierului și și-a dat seama că fața, gâtul și haina erau pline de sângele ei. Ce dracu’ fusese în capul lui? Cum putuse să fie așa de nesăbuit, să se lase în voia pornirilor? Furios, s-a grăbit să iasă din cameră. Până acum fusese foarte atent, foarte prudent, de ce să-și piardă
controlul acum, târziu?
Și-a adunat curajul și și-a spus să rămână calm. Totul o să fie în regulă dacă
reușește să-și păstreze sângele rece, să-și aducă aminte planul. S-a gândit să
coboare pe geamul de la baie, pe unde intrase, dar soțul lui Kay n-avea să se întoarcă decât peste o oră și ar fi fost mai simplu să se strecoare pe ușa din spate. Dacă reușea să ajungă în fundul grădinii și să iasă, atunci o să aibă ocazia să se spele și apoi, încet, discret, să-și reia locul în urzeala acestui oraș
melancolic. Trebuia doar să-și păstreze calmul.
A traversat în grabă palierul și s-a ținut de stâlpul din capul scărilor când s-a aruncat în jos. Când a ajuns la cotul scării, s-a întors ca să coboare în hol și atunci a observat trei lucruri. Jos era ger de-a dreptul, ușa din față era larg deschisă, iar în hol, cu șocul și teroarea întipărite pe față, era James Sheffield.
• Capitolul 112
Nu-și putea lua privirea de la el, cu ochii lipiți de micul ecran.
— Și de-asta anunț astăzi că oferim 50 000 de lire oricui aduce informații concrete care să ducă la arestarea ucigașului fiului nostru.
Helen s-a aplecat siderată. Ce propunea Richard Westlake era o nebunie, avea să dea ancheta înapoi cu câteva zile bune, poate chiar cu câteva săptămâni, aducând tot soiul de teorii prostești și indicii născocite. Nu că presei adunate acolo părea să-i pese; ziariștii sorbeau dramatismul momentului, cu blițurile licărind pe cerul nopții în timp ce reporterii de la ziare concurau cu echipele de televiziune.
VP - 210
— Credem că este cea mai bună cale să-l reținem pe ucigașul fiului nostru și să menținem siguranța orașului Southampton. Cerem oricui are informații despre această crimă cumplită să le împărtășească.
Era elegant, cu autoritate, ca și cum tot circul ăsta ar fi fost ceva normal.
