Charlie a trecut în viteză pe lângă el și a alergat pe al treilea chei, după care s-a întors cu mâna goală la biroul administrativ. Chiar dincolo de clădirea părăginită a văzut o bintă liberă și a țâșnit spre ea, cu privirile pe apa de mare care păta scândurile învechite, într-un contrast viu cu cheiurile uscate ca iasca.

Cineva ridicase de curând ancora de-aici, dar nu suficient de „de curând” pentru gustul lui Charlie. A mijit ochii ca să vadă prin întuneric – ca să distingă ceva prin ceața care începuse să se lase –, dar n-a reușit să zărească nici lumini, nici pânze, nici măcar silueta vreunei ambarcațiuni. Ajunseseră prea târziu.

Și-a scos telefonul și a format febril un număr. Însă dezamăgirea n-a întârziat să apară.

— Bună, sunt detectivul-inspector Helen Grace, te rog să-mi lași un mesaj…

A închis, deznădăjduită. Helen era în afara razei de acoperire, fără contact cu colegii ei, izolată și vulnerabilă. Încotro se îndrepta Stoneman? Oare Helen avea vreo șansă să-l învingă? Chiar dacă ar fi putut, era oare în stare să aducă iahtul la țărm în siguranță? Charlie se uita la mare, căutând răspunsuri, dar întunericul era deplin și noaptea refuza să-și trădeze secretele.

• Capitolul 143

N-avea decât o singură șansă și trebuia să facă lucrurile bine.

Singură în cabina înghesuită în timp ce iahtul se legăna pe valuri, Helen și-a cântărit opțiunile. Un atac frontal asupra fugarului ar fi fost extrem de periculos, în pofida elementului-surpriză. Stoneman era bătrân, dar era și puternic, atletic și un ucigaș versat. Nici să se ascundă nu era o opțiune; la un moment dat, adversarul ei avea să vină în cabină să facă duș, să mănânce sau să se odihnească, și atunci nu mai avea cum să n-o vadă. Ceea ce lăsa doar o a treia VP - 258

variantă. Dacă reușea cumva să anunțe autoritățile unde e, poate că ar reuși să-i vină în ajutor.

Helen știa că orice vas în bună stare de navigabilitate trebuie să aibă un radio, așa că a pornit să-l caute febril, localizând rapid sistemul VHF instalat într-un dulap special. A luat receptorul în mână și a cercetat cu atenție panoul de control. Nu mai folosise așa ceva și se temea să nu facă zgomote inutile, în ciuda acoperirii asigurate de vântul care urla și de valurile care loveau ambarcațiunea.

Butonul de volum era suficient de ușor de identificat, iar Helen l-a dat mai încet, după care a apăsat pe butonul „pornire”. Aparatul s-a trezit la viață și a scos un pârâit ușor. Era setat pe canalul 1, iar ea a apăsat șovăitor butonul receptorului.

— Sunt detectivul-inspector Helen Grace, la bordul iahtului Lady Rosemary.

Mă recepționați, terminat?

Nimic, doar același pârâit fără viață. A trecut pe canalul 2 și a încercat din nou.

— Sunt detectivul-inspector Helen Grace, mă auziți?

Nimic. Simțea sudoarea scurgându-i-se pe spate în timp ce încerca și canalele 3, 4 și 5, fără să primească niciun fel de răspuns. Chiar nu era nimeni acolo?

Vorbind în continuare pe ton scăzut, a încercat pe rând canalele – 6, 7, 8, 9, 10. Cu fiecare eșec, era tot mai deprimată. Ce dracu’ o să facă dacă nu poate să

dea de nimeni? Și tot încerca – 13, 14, 15, 16.

— Sunt Lady Rosemary. Mă recepționați, terminat?

Alte pârâituri, iar Helen era cât pe ce să treacă mai departe, când a auzit brusc o voce.

— Suntem Paza de coastă britanică, vă rog treceți pe canalul 67, terminat.

— Nu, nu înțelegi…

— Trebuie să păstrăm canalul ăsta liber. Treceți pe 67, terminat.

A închis. Înjurând în tăcere, Helen a întors febril butonul până a găsit canalul indicat.

— Precizați poziția, terminat.

— Nu știu poziția, a răspuns tăios Helen. Sunt detectivul-inspector Helen Grace. Mă aflu pe Lady Rosemary, cu Michael Stoneman, care este în prezent căutat de poliția din Hampshire, bănuit de crimă. Solicit Pazei de coastă să

intercepteze ambarcațiunea.

— Aveți vreo idee care e poziția?

— Nu prea, am plecat din Frampton End de jumătate de oră și…

S-a uitat prin hublou la lună, care amenința să iasă din spatele norilor întunecați.

VP - 259

— … și cred că ne îndreptăm în direcție sud-est, terminat.

— Vedeți o clapetă roșie lângă colțul din dreapta jos al radioului, terminat?

— Da, terminat.

— Ridicați-o. Butonul care emite semnalul de primejdie se află sub clapetă.

Dacă-l apăsați și-l țineți apăsat trei secunde, o să putem să ne dăm seama de localizare.

Helen s-a conformat. A ținut apăsat butonul și după trei secunde un bip puternic a semnalat că au fost trimise coordonatele. I-a dat drumul și a luat din nou în mână receptorul. A apăsat butonul, însă chiar atunci s-a auzit un țiuit de feedback. A lăsat butonul și s-a îndepărtat de aparat, după care a încercat din nou. De data asta, s-a conectat bine.

— Semnalul de primejdie transmis, terminat.

— Recepționat, a venit răspunsul. Stați liniștită acum și o să…

Însă chiar atunci s-a auzit o bubuitură zgomotoasă de pe punte și transmisia a încetat.

• Capitolul 144

Stoneman a apucat mânerul și a tras toporul. Lovise cu atâta forță, că lama se înfipsese adânc în lemn, care s-a despicat când a scos-o, dar nu conta – cablul antenei radio fusese tăiat curat în două și n-avea să mai existe nicio comunicare de pe Lady Rosemary.

Vântul se întețea, valurile erau tot mai înalte, iahtul se legăna furios în hulă, dar Michael Stoneman era un navigator experimentat și se mișca rapid pe puntea alunecoasă, îndreptându-se către ușa cabinei. Avea o expresie încremenită, hotărârea neclintită, dar în el zvâcneau șocul, furia și confuzia.

Părea cu totul imposibil… dar era cineva la bord. Cineva care era decis să-i trădeze poziția și să aducă Paza de coastă. La început, nu-și crezuse urechilor, și totuși în adâncul sufletului știa că l-a auzit – țiuitul ascuțit, metalic al sistemului dinamic de poziționare, care transmitea coordonatele ambarcațiunii, încercase să alunge ideea – era o nebunie –, dar apoi o explozie de feedback îi confirmase cele mai negre temeri. Fără să se gândească, tăiase cablul, instinctul spunându-i că fiecare secundă contează. Țintise precis și lovise direct, dar asta era partea ușoară. Partea următoare, să se ocupe de intrusul deloc binevenit, avea să fie semnificativ mai dificilă.

Ea trebuie să fie. Trebuie să fie Grace. Dar cum reușise? Cum dracu’ putuse să fie cu un pas înaintea lui, să-i anticipeze fuga de justiție? De cât timp știa că el VP - 260

este responsabil pentru crime? Nu-și scrisese confesiunea decât azi-dimineață, și o lăsase sprijinită de solniță, ca s-o găsească menajera în zilele următoare. Și atunci, cum de era adversara lui aici, sub punte, hotărâtă să-l aducă în fața justiției?

Nu te lăsa distras. Nu te lăsa abătut din drum. Întrebările astea erau nerelevante acum, o să aibă suficient timp mai încolo să disece evenimentele din ultimele zile, să încerce să scoată la lumină greșeala minoră care-l trădase.

În momentul ăsta, trebuia să-și neutralizeze adversarul.

A ajuns la ușa cabinei și a pus mâna pe mâner. Important era să scape de ea cât mai repede și mai sigur cu putință, apoi să ia măsuri de evitare și să planifice un nou curs, care să-l ferească de intervenția Pazei de coastă. N-avea timp să

facă planuri și strategii; singura opțiune era acum un atac frontal.