• Capitolul 137

Picioarele loveau pavajul în timp ce mergea grăbit pe strada tăcută, aruncând priviri neliniștite în urmă. Era furios, frustrat, dar și speriat. Pentru prima dată

de când începuse povestea asta, era cel vânat, nu vânătorul.

Scăpase la mustață. Dacă stătea să termine treaba și să-și înfigă lama în craniul Annei Brown, ar fi fost prins cu siguranță. Așa, abia scăpase, reușise să

rămână cu un pas înaintea urmăritorilor cățărându-se pe acoperișul serei și apoi sărind în grădină și fugind până la zidul din spate.

Niște cetățeni grijulii puseseră pubela la locul ei, trebuise să sară și-și scrântise glezna rău când ajunsese jos. Încheietura dureroasă zvâcnea oribil; își simțea piciorul greoi și stângaci pe măsură ce se umfla tot mai tare. Totuși, nu se punea problema să se oprească, trebuia să scape. În timp ce șontâcăia pe Daventry Street, auzea poliția în fundal și chiar acum o mașină de patrulă a venit de după colț, îndreptându-se în viteză spre el. S-a aruncat la pământ și s-a ascuns după o mașină parcată și, din fericire, polițiștii au trecut mai departe, grăbindu-se către locul faptei.

Extenuat, disperat, s-a ridicat cu greu în picioare și a continuat să alerge în salturi. Era cuprins de emoții contradictorii; ușurare și bucurie că a scăpat, umbrite de dezamăgire și furie. Fusese cât pe ce să-și încheie răzbunarea, să le-o plătească javrelor ălora obsedate de sex care îi dădeau târcoale nevestei lui necredincioase ca niște muște atrase de rahat, dar chiar la final Justin Brown scăpase de pedeapsă. Probabil că el era cel mai rău dintre toți – un bărbat care efectiv nu-și putea ține pantalonii pe el – și îl chinuia să știe că păcatele lui vor rămâne nepedepsite. Oare s-ar putea întoarce într-o bună zi să termine treaba?

Să-și încheie socotelile cu oportunistul ăla amoral?

Chiar în timp ce se gândea la asta, știa că e pură fantezie. N-avea să se mai întoarcă în Southampton, n-avea să mai revină în paradisul ăsta. Brown era liber și, deși durea, măcar avea satisfacția să știe că White, Westlake și Sheffield VP - 251

primiseră cu vârf și îndesat ce meritau. Se zbăteau acum în cea mai neagră

disperare, iar Stoneman spera că acolo or să rămână foarte, foarte multă

vreme.

Dacă era să evadeze din propriul iad, trebuia să se miște rapid. Poliția ajunsese repede – prea repede –, ceea ce însemna că o descoperiseră deja pe Alicia și își dăduseră seama cine era responsabil pentru teroarea care se abătuse asupra orașului Southampton. Numele Michael Stoneman avea să fie curând cunoscut, fotografia lui avea să ajungă în presă și la grăniceri – ochii întregii lumi aveau să fie ațintiți asupra lui. N-avea decât o singură șansă de scăpare.

A străbătut în viteză Riggot Street, și i-a crescut inima când a văzut Fordul Ka jerpelit pe care-l cumpărase cu patru săptămâni în urmă. Lăsase ușa descuiată, iar acum a deschis-o și a urcat. În câteva secunde, se pusese deja în mișcare, conducând repede, dar precaut, până la intersecția din capul străzii. Chiar atunci a auzit și alte sirene și, când a ridicat privirea, a văzut o dubă de poliție trecând în viteză. A privit-o cum se îndepărtează, bucuros că era ascuns în mașină, apoi, când duba se făcea tot mai mică în depărtare, a semnalizat dreapta și a pornit prudent în direcția opusă.

• Capitolul 138

N-avea timp de pierdut. Ce făcea Helen era impulsiv, ilegal și probabil primejdios, pentru că n-avea de unde să știe cât de des venea Stoneman la iaht.

Dacă voia să descopere proba finală că fostul constructor de nave era cel care dezlănțuise recenta orgie de vărsare de sânge, trebuia să acționeze acum și trebuia să se miște repede.

Logica ei era simplă. Iahtul secret al lui Stoneman putea foarte bine să fie un mijloc de fugă util, dar putea să fie folosit și ca vizuină sau cartier general, de unde să comploteze și să-și execute planurile pentru anotimpul sumbru al răzbunării sale. Charlie credea că Alicia Stoneman nu era moartă de mult, ceea ce însemna că soțul ei comisese primele două sau trei crime fără să-i trezească

bănuielile. Poate că o fi avut ea ceva îndoieli, bineînțeles, ținând cont de identitatea victimelor, dar știrile despre arestările făcute – întâi Berman, apoi Dordevic – probabil că i-au redus sau chiar alungat suspiciunile. Ce nechibzuită, ce împiedicată părea acum ancheta lor – îndreptase atenția publicului spre cel care o urmărea pe Martha White și apoi spre spărgătorul sârb; oare jucase fără

să vrea vreun rol în uciderea Aliciei? Tot ar fi fost un salt logic enorm pentru ea să ajungă la concluzia că soțul ei în vârstă, cu frica legii, era responsabil pentru VP - 252

crimele astea cumplite, dar n-ar fi ajuns mai devreme la concluzia asta dacă n-ar fi anunțat ei cu surle și trâmbițe alți suspecți?

N-or să știe niciodată, evident, și n-avea niciun rost să mai stăruie cu gândul la asta acum. Furioasă, sâcâită, Helen a deschis dulapuri și a scotocit prin cutii de carton, căutând dovezi care să confirme ticăloșia lui Stoneman și să ducă la final ancheta asta cu atâtea probleme. Ca să evite suspiciunile, probabil că

Stoneman se pregătise pentru fiecare atac departe de casă și poate că se și spălase după aceea, pentru că toate crimele fuseseră sângeroase. Ce loc mai bun ca aici, un refugiu de care nu știau nici soția lui, nici restul lumii? Și totuși, oricât a încercat, Helen n-a reușit să găsească nimic. A desfăcut în bucăți baia strâmtă, a verificat fiecare centimetru din bucătărie, a ridicat salteaua din dormitor, a luat la mână toate cărțile de pe raft, dar nu era nimic. Iahtul era curat.

Când s-a întors în living, a tras saltelele de pe canapea, scoțând la lumină un loc de depozitare. A prins mânerul și l-a deschis, nerăbdătoare. Însă înăuntru s-a dovedit că nu erau decât o pereche veche de pantofi cu talpă de cauciuc și un colac de frânghie. Helen s-a îndreptat și a oftat, simțindu-se copleșită de dezamăgire. Venise în fugă aici, plină de optimism și hotărâre, sigură că ultimele piese din puzzle or să se îmbine pe barca singuratică, însă acum se părea că

încălcase proprietatea fără niciun motiv, ultimul ei delict fiind doar o nouă

greșeală.

Singură în bucătăria înghesuită, a mai privit o dată interiorul, sperând să aibă

vreo inspirație subită. Și cât stătea acolo, fierbând de dezamăgire, i-a revenit o amintire, pasageră la început, apoi, brusc, plină de viață. Captura de droguri din port. Se întâmplase cu doar câteva zile în urmă, dar părea să fi fost acum o veșnicie. Chiar și așa, detaliile au revenit și ea s-a îndreptat imediat spre partea din spate a cabinei. Traficanții pe care-i arestaseră erau marinari cu experiență, care-și știau foarte bine meseria. Ca atare, se străduiseră din greu să creeze cea mai ingenioasă ascunzătoare pentru marfa lor ilegală, scobind un compartiment secret în cadrul transversal al pupei, chiar în fața elicei.

Îndreptându-se într-acolo, Helen a pipăit îmbinările unui perete care părea neted. Spre marea ei bucurie, când l-a atins, a zornăit ușor. Și-a trecut degetele peste marginea de jos și a găsit o ceva de care să prindă; a tras cu putere și a desprins placa de perete.

A pus-o jos, după care s-a uitat în intrândul întunecat și a simțit cum îi crește inima. Înăuntru, împrăștiate pe podea, erau hărți ale orașului, coardă elastică, o pereche de mănuși și bijuteriile asortate foarte importante. Helen a întins mâna și a luat de jos un inel de logodnă – o bandă de aur cu trei diamante mici, VP - 253

distincte, care atrăgeau atenția. În mintea ei nu exista nicio îndoială că era inelul Marthei White, iar alături, aruncat neglijent pe podea, era un colier de platină

gros, despre care era convinsă că-i aparținuse lui Kay Sheffield. Asta era –

comoara sumbră a lui Michael Stoneman.

Oare zorzoanele astea, bijuteriile astea avuseseră vreodată vreo importanță

pentru el? Sau erau luate, cum bănuia Helen acum, doar ca să ascundă

adevăratul motiv al crimelor? Ca să îndrepte poliția spre ipoteza spargerii calificate, când de fapt motivul crimelor era răzbunarea cu sânge rece?

Helen a rămas pe loc, strângând inelul în mână. Era oribil să se gândească la circumstanțele în care fusese luat, dar avea o satisfacție știind că autorul acestor crime cumplite fusese în sfârșit demascat. A pus inelul lângă restul prăzii și a așezat la loc peretele fals. Nu se punea problema să anunțe ea, trebuia să le alerteze pe Charlie sau pe McAndrew și să le lase pe ele să facă descoperirea.

Moment în care ea avea să fie de mult plecată de-aici.

S-a întors și a dat să se îndrepte spre scară, când a auzit o bufnitură

zgomotoasă și a încremenit. A ascultat tot mai îngrozită pașii care loveau în punte. Ajunsese prea târziu, stătuse prea mult, iar acum va trebui să plătească.

Michael Stoneman se întorsese.

• Capitolul 139

— Grănicerii au vreo veste?

Charlie se îndrepta spre mașină, cu detectivul-agent McAndrew lângă ea.

— Nimic încă. Nici urmă de Stoneman în porturile sau aeroporturile locale.

Am verificat listele de pasageri de la feriboturi și nave de croazieră, dar n-a apărut nimic.

— Și poliția transporturilor?

— Nimic din stațiile mari de tren sau autobuz. Am verificat și închirierile de mașini, dar…

Nu era nevoie să mai spună nimic, pentru că frustrarea ei era evidentă.

— OK, zi-i lui Jennings să se grăbească puțin cu căutatul pe camerele de supraveghere de pe lângă Havelock Road. Bănuiesc că Stoneman trebuie să