— Nu, mi-a făcut o relatare foarte detaliată a serii petrecute împreună. Ba chiar mi-a spus și ce s-a întâmplat la final în Martor tăcut. Presupun că acum nu mai e cazul să-l văd…
Helen s-a strâmbat și Westlake a părut în sfârșit să se relaxeze.
— Sigur că ai dreptate. La asta ne-am uitat. Îmi pare rău, cu toată confuzia și tulburarea, am uitat.
— Tu poți să-ți aduci aminte despre ce era vorba?
— Ah, ca de obicei, știi tu. Toate episoadele sunt la fel, nu?
Helen s-a uitat la el și a lăsat tăcerea să-și facă efectul.
— Scuze, am un fel de lapsus…
— În seara aia n-a fost Martor tăcut, Richard. Te rog să încetezi să mă mai minți.
Westlake a părut uluit, dându-și brusc seama de duplicitatea lui Helen, de capcana în care fusese atras.
— Nu te mint, jur, a protestat el, iar privirea i-a fugit spre casă.
VP - 225
— Ba da, mă minți. Mama ta o fi confuză uneori – bănuiesc că pe asta mizezi și tu –, dar are amintiri foarte limpezi despre seara aia. I-ai făcut de mâncare, ai instalat-o la EastEnders, după care ai plecat pe ușa din spate. Ai fost plecat aproape două ore.
— Nu-i adevărat.
— Se pare că nu-i ceva neobișnuit, a continuat Helen, fără să-i ia în seamă
protestele. De fapt, ea spune că așa faci în fiecare joi când te duci la ea. E
dispusă să și confirme într-o declarație scrisă.
Era o minciună, dar a părut să aibă efectul dorit. Westlake și-a înghițit o înjurătură, iar pașii i s-au întețit și pe frunte i-au apărut broboane de sudoare.
— Uite ce-i, Richard, n-am venit să te fac să suferi sau să-ți provoc probleme în familie, dar trebuie să-mi spui adevărul. Fie refuzi să cooperezi și te arestez, fie îmi spui ce trebuie să știu și îmi văd liniștită de treaba mea.
Tatăl îndurerat a părut chinuit, bănuind probabil că ambele variante aveau să
ducă până la urmă la demascare. Însă Helen avea nevoie de informații concrete, așa că a presat mai departe.
— Fie îmi spui unde ai fost cu adevărat în seara aia, fie te târăsc afară din casă în cătușe. Cum facem, Richard?
• Capitolul 120
— Ce dracu’ a fost în capul tău? Ai înnebunit de tot?
Detectivul-agent Wilson n-o mai văzuse niciodată pe Charlie Brooks atât de neliniștită și fusese luat prin surprindere de furia ei.
— N-are absolut niciun drept să-ți ceară să faci nimic și sunt șocată că te-ai gândit măcar s-o asculți.
Wilson își dădea seama de încordarea lui Brooks, nevoită să conducă echipa în timp ce-o dădea deoparte pe vechea ei prietenă, iar el știa că trebuie să
meargă în vârful picioarelor. Șefa lui stătea să explodeze.
— A fost foarte insistentă – era sigură că are un indiciu nou, important.
— Și asta înseamnă că e totul în regulă, nu? Ignori pe față ierarhia, mă minți pe mine, îi minți pe colegii tăi, deși nu ești aici decât de câteva zile…
— N-a fost așa, n-am mințit pe nimeni.
— Ai trădat, atunci. Sună mai bine?
— Uite ce-i, acum sunt aici, nu? a protestat el, simțind cum i se adună
transpirația pe ceafă. Aș fi putut să-mi țin gura, dar n-am făcut-o. M-am gândit că trebuie să știi.
VP - 226
Era o apărare disperată destul de slabă, dar n-avea de ales. Sperase că
vechea afecțiune a lui Brooks pentru Grace ar putea s-o facă mai receptivă, însă
acum își dădea seama că apreciase foarte greșit situația. Șefa lui părea hotărâtă
să respecte regulile cu orice preț.
— Știi, ar trebui să mă duc cu asta direct la Peters, a continuat ea tăios. Să te arunc și pe tine pe ușă afară de la Southampton Central.
— Nu-i nevoie, a ripostat rapid Wilson. Ce-am făcut, am făcut cu cele mai bune intenții.
