stea de vorbă cu poliția, dacă va fi nevoie să susțină versiunea ei. Când Emilia l-a informat că persoana care o pusese la pământ era poliția, păruse mai puțin dornic, însă era sigură că ar putea fi presat să confirme credibilitatea declarației ei în caz că se hotăra să facă reclamație.

Dar avea s-o facă? Nu putea nega că era tentată, pentru că Helen Grace se distrase de multe ori pe seama ei de-a lungul anilor. Ar fi amuzant s-o vadă

măcar o dată zbătându-se în cârlig și, cine știe, poate ar cere chiar compensații sau, și mai bine, să i se prezinte scuze. Ce gust dulce ar avea!

Chiar și așa, Emilia ezita să pună mâna pe telefon. O parte din ea se întreba dacă merită bătaia de cap, când Grace risca deja acuzații de ucidere din culpă, ceea ce depășea cu mult delictul relativ minor de lovire și alte violențe. Ar ajunge măcar în fața tribunalului dacă ar face reclamație sau procuratura ar da-o deoparte, concentrându-se pe acuzația mai gravă? Chiar dacă ar reuși s-o VP - 222

aducă pe Helen Grace în boxa acuzaților – tentant, foarte tentant –, oare asta era ce trebuia să facă?

Era mâna lui Sam – știa foarte bine. În zilele de demult n-ar fi stat pe gânduri nicio clipă și ar fi apăsat pe trăgaci fără ezitare sau regrete. Dar chiar și în scurta perioadă de când îl cunoștea, Sam îi afectase modul de gândire. Acțiunile Emiliei aveau consecințe și probabil că nicăieri nu erau mai evidente decât în cazul lui Joseph Hudson și al lui Helen Grace. Emilia găsise punctul slab al lui Hudson, îl exploatase ca să-l transforme în cârtiță în Departamentul Cazuri Majore, apoi îl aruncase la lei când și libertatea ei fusese pusă în pericol. Ca urmare, cariera lui fusese distrusă și se trezise aruncat la gunoi, deși era încă relativ tânăr. Cât de disperat trebuie să fi fost, cât de speriat în fața perspectivei de-a ajunge după

gratii, alături de oameni pe care îi trimisese chiar el acolo? Nu-i de mirare că o căutase pe Helen Grace, fie ca să facă apel la compasiunea ei, fie s-o confrunte pe femeia cu care avusese o aventură, asta Emilia n-avea de unde să știe.

Și atunci, era corect să spui că Emilia fusese implicată fără să vrea în moartea lui tragică, punându-l la pământ înainte să-i dea Grace lovitura de grație? Că își acceptase partea ei de vină? Dacă așa era, era corect acum să o pedepsească pe Helen Grace pe prima pagină din Southampton Evening News?

Și totuși, dacă n-o făcea, pentru ce era ea? Conflictul ei cu Grace era legendar. Ce-ar înțelege colegii ei, șeful ei, dacă nu lovea cu toată forța? O s-o acuze oare că s-a înmuiat? Nu putea suporta asta; fusese dintotdeauna dură, nu se temuse de nimeni și de nimic. Dar cum s-o scoată la capăt de data asta, când instinctul îi cerea să facă una, iar conștiința, alta?

Continua să-și privească imaginea, luptându-se cu această dilemă foarte dificilă. S-o cruțe pe Helen Grace? Sau s-o îngroape?

• Capitolul 118

— Pot să te distrug, Nicholas. Mi-ar fi ușor ca bună ziua.

Vocea lui Alex Blythe se insinua prin telefon, rece și nemiloasă.

— Fac tot ce pot, bine? a protestat Nicholas Martin. Grace a fost arestată, e reținută.

— A fost reținută. Nu mă minți, că mă enervez…

— Păi, asta-i o veste bună, nu? a blufat Martin. Dacă a ieșit, dacă e dată afară

din poliție, atunci n-are unde să se ducă. Pot să aștept, să fac ce mi-ai cerut…

— Numai că n-o să faci așa, nu? s-a răstit psihiatrul.

— Am promis ceva, nu? Fac orice ca să nu afle soția mea…

VP - 223

— Recunoaște, Nicholas, l-a întrerupt Blythe. Ești un ratat și un laș. Ți-am cerut să faci un singur lucru, ceva simplu…

— N-aș zice că o crimă comisă cu sânge rece e ceva sim…

— Și ai dat-o-n bară. Cu toate avertismentele mele clare despre consecințele eșecului.

În voce i se simțeau frustrarea și furia.

— Ce-ar fi să te plătesc? a întrebat Nicholas pe neașteptate.

A urmat o tăcere uluită, apoi Blythe a izbucnit în râs.

— Tu să mă plătești pe mine?

Psihiatrul părea că nu-i vine să creadă și era amuzat.

— Uite ce-i, probabil că ai nevoie de fonduri, nu? Ești căutat. Pot să-ți transfer bani la o bancă sau într-un cont, cum vrei tu. Am economii, plus că pot să mai fac o ipotecă pe casă.

— Tu chiar ești un vierme, nu-i așa? Chiar crezi sincer că poți să mă mituiești ca să te las în pace? Distrugerea vieții tale face parte din distracție.

A apăsat pe ultimul cuvânt, trezind furia în Nicholas Martin. Ce și-ar mai fi dorit să-și pună mâinile pe gâtul nenorocitului ăstuia sadic și să strângă, să

strângă și să tot strângă! Dar și-a păstrat calmul și a replicat viguros.

— Spune care-i prețul, Blythe. Oricât de mult îți trebuie, fac rost. Vreau să

înceteze toată povestea asta, îmi vreau viața înapoi.

— Atunci fă ce-ai promis că faci. Omoar-o pe Grace – sau suporți consecințele.

Înainte să apuce victima lui să răspundă, psihiatrul a închis. Nicholas Martin a răsuflat adânc și și-a șters sudoarea de pe frunte, după care s-a întors spre detectivul-agent Ellie McAndrew.

— A durat suficient?

• Capitolul 119

— Și cât ziceai că era ceasul?

Chipul lui Richard Westlake era întruchiparea exasperării, însă Helen se întreba dacă nu cumva mai era și altă emoție în spatele aparentei lui revolte.

— Chiar vrei s-o luăm de la capăt, inspectore? Am dat deja declarația.

— Fă-mi pe plac.

Westlake nu părea în dispoziția potrivită, foindu-se stingherit de pe un picior pe altul pe peluza înverzită. Rămăsese cufundat în tăcere, iar Helen s-a uitat în spate, spre casă, unde Victoria Westlake stătea lângă ușile mari de sticlă, VP - 224

stânjeneala și suspiciunea ei fiind evidente. Helen și-a întors privirea – riscase mult venind aici, când nu avea nicio autoritate s-o facă. Familia Westlake avea tot dreptul s-o dea afară și să cheme poliția, însă știrea despre suspendarea ei nu era încă publică, lăsându-i puțin timp la dispoziție.

— Ai ajuns imediat după ora 19?

— Da.

— Și apoi i-ai pregătit mamei tale cina și v-ați uitat împreună la EastEnders?

— Cum am spus.

— Ați mâncat amândoi?

— Da, a venit răspunsul tăios.