Pur și simplu nu pot.

După ce-a spus ce-avea de spus, a ieșit și a închis hotărât ușa în urma lui.

Sunetul a răsunat în casă, frângându-i inima Victoriei, un clopot de înmormântare al căsniciei lor.

• Capitolul 111

O privea, ținând securea în mână.

Kay Sheffield era întinsă pe burtă în pat, cu mâinile legate strâns, și gemea încet. Fusese cel mai ușor de legat, aproape ruptă de lume când întredeschisese el ușa și se strecurase în dormitor. Era deja culcată pe-o parte și nu fusese nevoie decât de un ghiont ușor ca s-o întoarcă pe burtă. Protestase încet când îi trăsese mâinile la spate, dar rămăsese complet inconștientă de pericolul în care se afla, chiar și când îi strânsese el coarda elastică peste încheieturi. Abia când îi îndesase cârpa în gură se trezise în sfârșit – dar era deja prea târziu.

Se zvârcolise și plânsese, dar un pumn zdravăn tras în ceafă o redusese la tăcere. După aceea, zăcuse complet nemișcată, gemând jalnic și scoțând câte un suspin înăbușit, în timp ce el îi scosese verigheta și-i golise sertarul cu bijuterii.

Mulțumit de pradă, se întorsese lângă pat.

Kay și-a întors puțin capul când s-a apropiat de ea. În clipa aceea, a deschis un ochi, uitându-se îngrozită la el, ca și cum abia atunci și-ar fi dat seama ce se petrecea. A gemut, profund, disperat, iar pupilele i s-au mărit.

— Te rog…

A mormăit cuvintele, nedeslușite și neclare din cauza călușului.

— Te rog, nu-mi face ră…

VP - 209

El a coborât securea, înfigând-o în partea din spate a craniului femeii. O dată, de două ori, de trei ori. Acum îi lovea spatele, umerii, brațele, într-o frenezie de furie și chin. A lovit iar și iar, după care s-a oprit brusc, extenuat și fără suflare.

Când a coborât privirea spre victimă, a fost și înfiorat, și terifiat de ce făcuse.

Femeia îngrozită, care era în viață acum 30 de secunde, devenise acum o grămadă distrusă și plină de sânge.

S-a întors cu spatele la scena măcelului și a constatat alarmat că nici el nu arăta prea bine. S-a zărit în oglinda șifonierului și și-a dat seama că fața, gâtul și haina erau pline de sângele ei. Ce dracu’ fusese în capul lui? Cum putuse să fie așa de nesăbuit, să se lase în voia pornirilor? Furios, s-a grăbit să iasă din cameră. Până acum fusese foarte atent, foarte prudent, de ce să-și piardă

controlul acum, târziu?

Și-a adunat curajul și și-a spus să rămână calm. Totul o să fie în regulă dacă

reușește să-și păstreze sângele rece, să-și aducă aminte planul. S-a gândit să

coboare pe geamul de la baie, pe unde intrase, dar soțul lui Kay n-avea să se întoarcă decât peste o oră și ar fi fost mai simplu să se strecoare pe ușa din spate. Dacă reușea să ajungă în fundul grădinii și să iasă, atunci o să aibă ocazia să se spele și apoi, încet, discret, să-și reia locul în urzeala acestui oraș

melancolic. Trebuia doar să-și păstreze calmul.

A traversat în grabă palierul și s-a ținut de stâlpul din capul scărilor când s-a aruncat în jos. Când a ajuns la cotul scării, s-a întors ca să coboare în hol și atunci a observat trei lucruri. Jos era ger de-a dreptul, ușa din față era larg deschisă, iar în hol, cu șocul și teroarea întipărite pe față, era James Sheffield.

• Capitolul 112

Nu-și putea lua privirea de la el, cu ochii lipiți de micul ecran.

— Și de-asta anunț astăzi că oferim 50 000 de lire oricui aduce informații concrete care să ducă la arestarea ucigașului fiului nostru.

Helen s-a aplecat siderată. Ce propunea Richard Westlake era o nebunie, avea să dea ancheta înapoi cu câteva zile bune, poate chiar cu câteva săptămâni, aducând tot soiul de teorii prostești și indicii născocite. Nu că presei adunate acolo părea să-i pese; ziariștii sorbeau dramatismul momentului, cu blițurile licărind pe cerul nopții în timp ce reporterii de la ziare concurau cu echipele de televiziune.

VP - 210

— Credem că este cea mai bună cale să-l reținem pe ucigașul fiului nostru și să menținem siguranța orașului Southampton. Cerem oricui are informații despre această crimă cumplită să le împărtășească.

Era elegant, cu autoritate, ca și cum tot circul ăsta ar fi fost ceva normal.

Părea să insinueze că poliția din Hampshire ar fi sprijinit această neașteptată

întorsătură de situație, dar cu siguranță Charlie n-ar fi aprobat așa ceva, nu? Ar fi fost în cel mai bun caz ceva nechibzuit. Însă n-avea cum să fie sigură; Helen era pe dinafară și nu credea că noua șefă de la Departamentul Cazuri Majore ar fi apreciat dacă o suna. Totuși, cel mai probabil era la fel de șocată ca Helen.

Inițial, se hotărâse să se ascundă. Să tragă obloanele, să dea drumul la televizor și să se izoleze, prefăcându-se că lumea exterioară nu există. Însă când dăduse peste știrile BBC locale și îl auzise pe prezentator spunând că Richard Westlake susținea o conferință de presă neprogramată, nu putuse rezista și ascultase. Vechile obiceiuri nu dispar cu una, cu două.

— Aș vrea să se consemneze recunoștința mea față de familia și prietenii mei și, desigur, față de comunitatea locală, care au fost o sursă imensă de mângâiere în aceste vremuri grele.

Helen a observat cu câtă grijă a evitat să mulțumească și poliției. Să fi fost vreo distanțare? Vreo problemă? Era greșeala ei că nu petrecuse suficient timp liniștindu-i pe părinții îndurerați? Și apropo de asta, unde era Victoria Westlake?

Era absentă pur și simplu pentru că nu voia să înfrunte camerele? Sau era împotriva hotărârii soțului ei de a investi bani în urmărirea ucigașului lui Ethan?

— Nu mai am altceva de spus deocamdată…

Un val de întrebări a pornit spre el, ziariștii temându-se că o să se retragă în casă, însă, spre lauda lui, Westlake nu s-a întrerupt și i-a ignorat.

— … în afara faptului că… că am fost și rămânem foarte mândri de băiatul nostru frumos. Ethan era iubitor, blând, o rază de soare permanentă în viețile noastre. Toți cei care-l cunoșteau îi vor simți foarte-foarte mult lipsa și eu…

A tăcut o clipă, aproape copleșit de emoție, după care a încheiat:

— … și eu sunt distrus, îmi e foarte rușine că n-am fost acolo ca să-l apăr când a avut cea mai mare nevoie de noi.

Iar acum calmul chiar l-a părăsit, iar pe față au început să-i curgă lacrimile. S-a întors și a intrat grăbit în casă, urmărit de întrebările ziariștilor, însă își făcuse treaba. Făcuse apelul, își împărtășise durerea, iar rezultatul avea să fie un val de interes din partea presei locale și naționale. Era un apel foarte sincer și puternic, dar, din păcate, o intervenție profund inutilă.

Helen a închis televizorul și s-a dus spre balcon, deschizând larg fereastra.

Aerul înghețat a lovit-o în față și pe umerii expuși, dar n-a înviorat-o niciun pic.

VP - 211

Se simțea încinsă, nedumerită și iritată, fără nicio putere să influențeze evenimentele și torturată de propria neștiință. McAndrew îi spusese în două

vorbe cum stăteau – Dordevic avea să fie pus sub acuzare pentru mai multe spargeri calificate, dar mărturia lui Edward Grey îl exonerase în cazul uciderii lui Westlake și White, acum ipoteza de lucru fiind că însemnele negre de pe harta sârbului erau puse acolo ca să-i aducă aminte să evite zonele cu activitate concertată a poliției –, apoi trebuise să plece în grabă ca să facă ce-i ceruse, lăsând-o în ceață. Dacă huliganul sârb chiar era nevinovat, atunci cine dracu’ era responsabil pentru crimele astea îngrozitoare?

Ce-și mai dorea să fie în centrul de comandă, să răsfoiască dosarele, să caute dovezi, un progres mic în anchetă. Dar acum era exclusă, o fostă polițistă, terminată și inutilă. Probabil că atunci ăsta va fi triumful final al lui Blythe, mai dulce chiar și decât moartea ei. În loc de o clipă de violență sălbatică, va avea de îndurat o viață de suferință răbdătoare, fără rost, întrebându-se pentru totdeauna „și dacă…?”. Și dacă l-ar fi prins pe Blythe de prima dată? Dacă ar fi fost mai prudentă în noaptea aia fatidică? Și dacă Hudson n-ar fi căzut peste balustradă? Și dacă, dacă, dacă…

Era o tortură rafinată, o cale s-o scoată din minți, iar ea se întreba dacă

Blythe s-ar mulțumi cu asta, poate chiar ar prefera varianta asta. Mai bine o moarte îndelungată, înceată, decât o moarte rapidă și plină de compasiune.