— Nu bani, o recompensă. E o diferență.
— Chiar e?
Richard Westlake a ridicat brusc privirea spre soția sa, evident înfuriat de insistența ei de a pune sub semnul întrebării orice îi spunea. Dar ce alternativă
avea, când el tot venea cu ciudățenii de-astea? Întâi, voise să plece singur cu mașina pe străzi, să-l caute pe ucigașul lui Ethan. După aia, voise să angajeze un detectiv particular. Acum voia să ofere o sumă uriașă pentru informații care să
ducă la prinderea ucigașului. Victoria știa care-i motivul, cum îl înnebuneau încet, încet frustrarea, furia și vinovăția, dar clar nu era treaba lor să-l demaște pe autorul acestei crime înfiorătoare, nu?
— Cred doar că ne-am face-o cu mâna noastră, a spus ea pe ton mai blând.
Vreau dreptate la fel de mult ca tine, dar dacă aduci în ecuație banii, o să ne trezim cu tot felul de escroci care o să-și încerce norocul și o să ofere zeci de indicii care nu duc nicăieri și mai degrabă ar obstrucționa decât ar ajuta ancheta poliției.
— N-ai de unde să știi. În alte situații, banii au fost de ajutor.
— Serios? Când?
Nu voia să fie atât de agresivă, să-l provoace, dar era convinsă că e o nebunie. Richard s-a întors cu spatele, abia făcând efortul să-și ascundă
strâmbătura. Era un bărbat căruia-i plăcea să controleze situația, care preluase comunicarea cu poliția când ea era prea copleșită, prea distrasă ca să scoată o vorbă și îi era recunoscătoare. Însă acum era sâcâită de iritarea lui evidentă că
și-a recăpătat în sfârșit graiul.
— Nu înțeleg de ce nu putem lăsa poliția să-și vadă de treabă.
— Și ce-au făcut până acum? a ripostat el furibund. Au arestat pe altcineva, a trebuit să-i dea drumul. De-atunci, ne-au lăsat cu totul în ceață. Singurul contact pe care l-am avut a fost cu ziarista aia nenorocită și ea nu voia decât să se bucure de nefericirea noastră…
În sinea ei, Vicky se întreba dacă nu cumva asta era sursa comportamentului haotic al soțului ei. Rămăsese furios după apariția ziaristei la ei acasă și amenința s-o dea în judecată și pe ea, și ziarul. Fusese și ea înfuriată – ar fi sfâșiat-o cu totul pe Garanita dacă ar fi dat ochii cu ea –, dar avea și sentimentul clar că disputa îl dăduse pe Richard peste cap. Abia dacă mai dormise, abia dacă
mânca și devenise tot mai greu de discutat cu el.
— Uite ce-i, știu că ești supărat și ai tot dreptul să fii. Dar asta nu-i treaba noastră.
— Nu e? N-am fost în stare să-l apărăm pe fiul nostru, putem măcar să
ajutăm la găsirea… ucigașului său.
VP - 171
Cuvintele lui aproape că i-au frânt inima, nu doar pentru că aveau o doză
mare de adevăr, ci și din cauza vinovăției zdrobitoare purtate de fiecare cuvânt.
Richard nu era prezent când fusese atacat băiatul lor, niciunul dintre ei nu fusese prezent, un fapt care avea să-i bântuie tot restul vieții. Însă în timp ce ea era distrusă de vinovăție, el era chinuit de ea, aparentul lui „eșec” îmboldindu-i zi și noapte. S-a dus spre el și i-a pus un braț în jurul umerilor, trăgându-l spre ea.
— Nimic din toate astea nu e vina ta. Nu trebuie să simți că trebuie să
îndreptăm noi lucrurile, chiar dacă ar fi posibil. Au spus la radio că poliția a percheziționat o navă la docuri, că a fost făcută o arestare…
— N-o să aibă niciun rezultat și o să ne întoarcem de unde-am plecat. Ține minte ce spun…
Era șocată de siguranța și de cinismul lui. Oare nu mai avea încredere în nimeni?
— Și de-asta încerc să fac ceva. Orice e mai bine decât să stai cu mâinile în sân pe-aici, zi de zi, și să te complaci în suferință…
O aluzie clară la ea, dar Vicky a refuzat să muște momeala.
— Uite ce-i, nu sunt sigură că o să cădem de acord acum, n-ar fi bine să ne mai gândim? Dacă mâine-dimineață tot mai crezi că e o idee…
— Nu mă trata ca pe-un copil, Victoria. Știu ce vreau. Și știu când suntem duși cu zăhărelul, când suntem mințiți. Avem resurse, avem o voce, hai să le folosim ca să schimbăm situația.
— Richard, știi ce cred despre povestea asta…
— Chiar așa? a ripostat el, trăgându-se de lângă ea. Abia aștepți să râzi de mine, să găsești greșeli în ce vreau să fac. Iisuse, parcă n-ai vrea să afli cine i-a făcut asta băiatului nostru!
Victoria l-a privit stupefiată. Cum putea să-i spună ceva atât de nemilos, de nemeritat? Ce făcuse ea ca să merite un asemenea tratament?
— Să-ți fie rușine, Richard! Să-ți fie rușine că spui ceva atât de… de dezgustător.
El era pe punctul să răspundă, vizibil șocat de reacția ei, în ciuda propriei furii. Dar ea n-avea de gând să rămână să-i asculte scuzele. Richard își exprimase clar sentimentele, acuzând-o de slăbiciune, lipsă de coloană
vertebrală și nepăsare, iar ea nu voia decât să se îndepărteze de el. Pe jumătate mergând, pe jumătate împleticindu-se pe scară, a ajuns în refugiul dormitorului lor și a trântit ușa în urma ei, după care s-a prăbușit în lacrimi pe pat.
Nu voia să plângă, dar nu se putea abține, asaltată brusc de un val de disperare copleșitoare. Cum se ajunsese aici? În urmă cu câteva zile erau o VP - 172
familie fericită și iubitoare, iar acum i se părea că fuseseră aruncați pe stânci, nefericiți, distruși și neajutorați. Știa că moartea unui copil poate avea un efect devastator asupra părinților – oare o să le distrugă căsnicia? Înainte nu crezuse asta, ar fi băgat mâna în foc pentru forța și durabilitatea uniunii lor.
Dar acum nu mai era atât de sigură.
