VP - 201

• Capitolul 106

Helen a trântit ușa în urma ei și s-a dus repede în bucătărie. A luat un pahar de pe raft și l-a umplut cu apă rece, proaspătă, după care l-a băut dintr-o suflare. Era înviorător, energizant, dar n-a reușit să stăvilească torentul de acuzații care o răscolea. Ce dracu’ făcea? Ce era cu ea?

Pe drum spre casă, fusese inițial încurajată de întâlnirea cu Nicholas Martin și sperase că va reuși să rezolve măcar unul dintre aspectele crizei în care se afla.

Dar pe măsură ce treceau minutele, optimismul începuse să i se risipească. Oare Blythe chiar se va lăsa prins în capcană? Oare un vierme ca Nicholas Martin chiar se va dovedi un instrument al eliberării ei? Brusc, i se părea o idee absurdă

și se trezise într-o dispoziție schimbătoare și neliniștită când se întorsese acasă.

Starea nepotrivită să fie prinsă în ambuscadă de Emilia Garanita.

Reacția ei la întâlnirea cu ziarista veterană n-avea nicio scuză, dar pe moment toți anii de dușmănie și ostilitate se adunaseră, bucuria evidentă a Emiliei în fața situației ei dificile și indiferența lejeră față de moartea lui Joseph Hudson o înfuriaseră peste măsură. Văzuse roșu în fața ochilor, o cuprinsese frustrarea, conștientizase cât de catastrofală era implozia vieții ei și o clipă

păruse că n-o mai reține nimic, ca și cum nu putea să cadă mai jos de-atât, se dezlănțuise și o doborâse pe vechea ei adversară.

Era o imagine care-i oferea o plăcere trecătoare, însă emoțiile copleșitoare erau acum rușinea și frustrarea. Emilia era deja pregătită să se bucure de căderea ei, iar Helen îi oferise muniție suplimentară. Avea s-o sfâșie în Evening News, descriind-o drept o persoană dezlănțuită, scăpată de sub control, o ucigașă – toate, greu de negat. Putea chiar să încerce să facă reclamație și s-o târască pe Helen înapoi la Southampton Central în cătușe. Ce i-ar mai plăcea!

Helen reușise să-și dea cu stângul în dreptul și, în timp ce intra în livingul tăcut, a fost zdrobită pe neașteptate de un sentiment de nefericire profundă.

Fusese atât de prinsă de groaza morții lui Hudson și de chinul ulterior al arestării și interogatoriului, că n-avusese o clipă să se gândească la ce o aștepta. Însă

acum, izolată și aflată în derivă, avea în fața ochilor o viziune sumbră a lipsei de speranță, a neputinței. Petrecuse multe ore aici, plimbându-se de colo-colo, încercând să rezolve o mulțime de cazuri năucitoare. Fusese locul ei special, un loc unde diferitele piese ale puzzle-ului păreau să se îmbine mai bine, unde i se arătau vinovații, dar ce-avea să facă de-acum fără acel imbold urgent? Cum o să-și umple zilele lungi și goale care-o așteptau?

VP - 202

Stând singură în camera tăcută, Helen se confrunta cu cea mai presantă

întrebare cu care avusese de-a face vreodată. Fără familie, fără serviciu și fără

niciun scop, ce era ea?

• Capitolul 107

Știa că era momentul să pună întrebarea, să-l pună pe Steve în fața greșelii lui, dar tot ezita. Chiar voia s-o facă?

Charlie îl privea pe partenerul ei cum agață ultimele haine în cui. Când auzise ce se petrecea la Southampton Central, venise în grabă acasă, să se ocupe de copii și să improvizeze cina, ba chiar promisese că rămâne acasă în seara asta, în loc să lucreze târziu, ca de obicei. Mașina de spălat vase bolborosea, fetele se pregăteau vesele de culcare, iar Steve termina treburile prin casă. Atunci, asta era ocazia lui Charlie. Dar o să reușească să spună cuvintele?

— Charlie?

Era neatentă, pierdută în gânduri.

— Scuze, eram departe.

— Întrebasem dacă vrei ceva cald de băut.

Charlie a clătinat ușor din cap.

— Bine, atunci m-aș duce să văd ce fac fetele. Dacă ești sigură că ești în regulă, adică…

Vorbiseră la cină despre Helen și situația îngrozitoare în care se afla Charlie, iar Steve fusese plin de empatie și înțelegător, însă ea tot nu se simțea mai bine.

— Da, sunt în regulă, a mințit ea.

— Bine, păi, mă întorc imediat…

— De fapt, nu sunt bine…

Steve s-a oprit, surprins.

— … și trebuie să te întreb ceva, a continuat Charlie repede.

— Spune, i-a răspuns el prudent, neliniștit de tonul ei.

— Nu vreau să mă duci cu zăhărelul, sau să mă iei cu vrăjeli, sau să faci orice altceva decât să fii complet onest.

— OK…

— Ai o aventură?

Rostise cuvintele înainte s-o copleșească emoția și s-o sufoce.

— Poftim? a replicat el alb la față.

— M-ai auzit. Ai o aventură?

Steve se uita la partenera lui cu o groază prost ascunsă.

VP - 203

— Nu, nu. N-aș face niciodată așa ceva. Ce dracu’?

Părea sincer uluit, dar putea să-l creadă? Știa mulți bărbați care-și mințeau iubitele – se jurau că negrul este alb – până să fie prinși în cele din urmă.

— De ce crezi asta, Charlie?

Acum părea rănit, ba chiar furios, așa că ea a adăugat repede:

— Abia ne mai vedem. Când suntem amândoi aici, parcă nu ești interesat de mine, găsești tot felul de scuze să pleci de-acasă.

— Nu-i adevărat.

— Și atunci, de ce-ai stat la lucru până târziu în fiecare seară săptămâna asta? Și săptămâna de dinainte? Nu mai vrei să stai cu mine. Pe cine ai de-i mult mai interesantă ca mine?

— Nimeni, jur.

— Și atunci, cu cine vorbeai în grădină ieri seară? Ai stabilit să vă vedeți, i-ai zis „te iubesc” și aproape că ți-a sărit sufletul când m-ai văzut…