Telefonul îi vibra violent în buzunar, lăsând să se audă tonul de apel din Succesiune pe care-l cumpărase cu câteva zile în urmă, când distracția banală

încă mai părea posibilă. Greg l-a găsit repede, temându-se să nu fie maică-sa, care să anunțe încă vreo problemă cu Bailey, și a fost ușurat când a văzut că era cineva de la Southampton Central. A ezitat cu degetul deasupra butonului de VP - 198

răspuns – putea fi vreun pas important în anchetă, dar era mai probabil detectivul-sergent Wilson care-l hărțuia să-i dea nenorocitul ăla de Fitbit –, apoi a respins apelul. Ideea să aibă o convorbire lungă tocmai aici era prea mult pentru el.

A pus telefonul la loc în buzunar și a deschis sertarul din mijloc, de unde și-a scos hainele și le-a aruncat în geantă. Apoi a tras de fermoar ca să-l închidă –

brusc, îl părăsise tot curajul, tot controlul și voia să fie departe de-aici. A închis sertarul, a luat geanta și a ieșit în grabă din cameră. A traversat palierul, a coborât treptele câte două, disperat să ajungă la aer curat, ca și cum asta i-ar fi putut alunga gândurile negre. Totuși, când a ajuns la parter, a slăbit ritmul când a observat ceva. Pe preșul de la ușă era un plic.

A rămas blocat o clipă. Plicul nu fusese acolo când ajunsese, cu doar câteva clipe înainte, probabil tocmai fusese adus. Venirea lui nu era surprinzătoare în sine – în ultimele câteva zile primise zeci de cărți poștale care exprimau compasiunea –, dar era ciudat că nu auzise fanta pentru scrisori, ale cărei balamale ruginite scârțâiau întotdeauna. A lăsat geanta jos și s-a dus să ia plicul.

Era dureros să citească mesajele, dar uneori îi ofereau și ceva mângâiere, fie și numai pentru că-i arătau că oamenilor le păsa, că o iubiseră pe Martha și erau disperați să ajute. În general, era mai bine să termine cât mai repede cu chestiile astea, așa că a desfăcut nerăbdător plicul.

A fost surprins să constate că înăuntru nu era niciun mesaj, că plicul era moale și ușor. O clipă s-a gândit că era gol, poate chiar o farsă, dar apoi și-a dat seama că era ceva înăuntru. Părea mic și greu, ca o monedă de două lire, ca și cum cineva i-ar fi făcut o donație. Ceea ce evident că era caraghios, o idee comică, așa că a deschis plicul, curios să vadă ce era înăuntru.

A icnit, incapabil să creadă ce vedea. Nu putea fi… dar era. Îngrozit, cuprins de greață, a smucit ușa din față și a ieșit în fugă, geanta rămânând inutilă și uitată pe podeaua de lemn lustruită.

• Capitolul 104

A gonit pe alee, izbind puternic cu picioarele în piatra netedă. A cercetat din priviri strada, căutând disperat o siluetă care fugea. N-a văzut pe nimeni, așa că

a deschis poarta și a năvălit pe trotuar. Acum a zărit o mișcare în dreapta… dar era doar o mămică din vecini care împingea un cărucior, vizibil surprinsă de apariția lui neașteptată.

VP - 199

Greg s-a întors, a trecut printre mașinile parcate și a alergat în stradă. Se aștepta să vadă un bărbat care se îndepărta în fugă și era întru totul pregătit să

pornească în urmărire. De fapt, ar fi alergat un maraton, ar fi alergat până avea picioarele pline de bășici și sânge ca să-l prindă pe nenorocitul ăsta, însă, incredibil, nu se vedea pe nicăieri. Cât avans avusese?

Îi tremurau mâinile, simțea sudoarea scurgându-i-se pe șira spinării și era periculos de amețit, dar a urcat pe trotuarul de vizavi, cercetând cu privirea șirul de mașini parcate, ca să vadă dacă nu cumva prada lui se ascundea acolo. Însă

nu se vedea niciun semn de viață, niciun fel de mișcare. Era de necrezut, și totuși era doar un alt moment de tortură insuportabilă, dintr-o săptămână

foarte, foarte brutală. Ucigașul ei – ucigașul Marthei – fusese chiar aici, mersese pe trotuarele astea, intrase cu nerușinare pe aleea lor din grădină, iar acum se făcuse cu totul nevăzut. Cum era posibil? Ce fel de fantomă era individul ăsta, de putea să se strecoare nevăzut până la casa lor, să-și livreze micul cadou mai mult decât revoltător și apoi pur și simplu să se… evapore?

Greg mergea de-a lungul șirului de mașini parcate încercând portierele, convins că atacatorul Marthei s-a ascuns într-una dintre ele. La a patra încercare, s-a trezit la viață o alarmă, care a început să urle tare, însă a ignorat-o, mergând mai departe pe lângă mașini, după care a traversat.

Trebuia să fie aici, trebuia. Ce i-ar mai fi plăcut să-l trântească, să-l calce în picioare, să-i tragă pumni, să-l lase să simtă toată forța furiei și durerii lui. Dacă

după aia mergea la închisoare, asta era. Era înfuriat, depravarea acestui om îl făcea să vadă roșu în fața ochilor. Dar când a ajuns la ultima mașină, era clar că

schingiuitorul lui nu era nici aici și de fapt nicăieri pe stradă. Greg a scos un geamăt înfundat, plin de suferință, încărcat de disperare și dezamăgire.

Unde dracu’ era?

• Capitolul 105

Unde era?

Emilia a aruncat o privire la ceas, frustrată și enervată. După ce nu putuse intra la Southampton Central, se dusese la blocul lui Helen, sperând să-și prindă

prada acolo. Auzise că a fost eliberată pe durata anchetei, sigur avea să se întoarcă la refugiul ei, să se ascundă și să-și pună la cale următoarele mișcări, nu? Și totuși, la două ore după ce ajunsese aici, nu se vedea nici urmă de ea.

Unde se dusese?

VP - 200

Un scârțâit puternic a făcut-o să ridice privirea și inima a început să-i bată

mai repede când a văzut grilajul metalic începând să se ridice încet. Trecuse și ea cu mașina pe sub el, profitând de momentul când ieșise un alt locatar și strecurându-și Corsa pe sub bariera care cobora. Se felicitase pentru gândirea rapidă și viclenie, convinsă că-și va prinde prada. Însă optimismul ei s-a transformat din nou în iritare când a văzut o limuzină BMW intrând în parcarea subterană, condusă prudent de un bărbat în vârstă.

Și-a luat telefonul de pe bord și a apăsat pe reapelare. Însă a auzit din nou glasul măsurat al adversarei ei:

„Sunt Helen Grace, vă rog lăsați un mesaj”.

A închis și a aruncat telefonul pe scaunul de lângă ea, dar acum a auzit ceva care i-a făcut inima să tresalte. Vuietul răgușit al unei motociclete. Ca la un semn, a apărut Kawasaki-ul lui Grace, ocolind un stâlp de beton și oprind brusc în parcarea de motociclete. Portiera Emiliei era deja deschisă, iar ea, aproape acolo când Grace s-a întors cu o expresie de furie mocnită.

— Helen, iar ne întâlnim…

— Încalci proprietatea.

— Numai teoretic. Și aș vrea să stăm…

— Este o proprietate privată, ai cinci secunde să pleci.

— Sau ce? Chemi poliția?

Emilia știa că era răutăcioasă, dar nu se putea abține.

— Nu sunt convinsă că-ți mai răspund la telefon, nu? Nu după incidentul nefericit cu Joseph Hudson. Pot să-ți pun câteva întrebări pe tema asta?

Furia mocnită părea să se transforme în mânie curată, Helen mijind ochii în timp ce se îndrepta spre ziaristă.

— Te-a atacat? Așa a fost?

Helen înainta în continuare.

— A fost sinucidere? Accident?

Grace se oprise acum chiar în fața ei, privind-o cu dezgust vădit.

— Te rog, Helen. Nu pot să-mi las cititorii nedumeriți. Trebuie să-mi dai ceva să public…

Ceva a părut să se schimbe în mina lui Helen, căreia i s-au relaxat trăsăturile, în timp ce pe față i-a trecut o expresie de triumf amar.

— Publică asta!

Și chiar atunci, Helen Grace a făcut un pas în față și i-a tras Emiliei un pumn drept în figură.