— Nu mă trata ca pe-un copil, Victoria. Știu ce vreau. Și știu când suntem duși cu zăhărelul, când suntem mințiți. Avem resurse, avem o voce, hai să le folosim ca să schimbăm situația.

— Richard, știi ce cred despre povestea asta…

— Chiar așa? a ripostat el, trăgându-se de lângă ea. Abia aștepți să râzi de mine, să găsești greșeli în ce vreau să fac. Iisuse, parcă n-ai vrea să afli cine i-a făcut asta băiatului nostru!

Victoria l-a privit stupefiată. Cum putea să-i spună ceva atât de nemilos, de nemeritat? Ce făcuse ea ca să merite un asemenea tratament?

— Să-ți fie rușine, Richard! Să-ți fie rușine că spui ceva atât de… de dezgustător.

El era pe punctul să răspundă, vizibil șocat de reacția ei, în ciuda propriei furii. Dar ea n-avea de gând să rămână să-i asculte scuzele. Richard își exprimase clar sentimentele, acuzând-o de slăbiciune, lipsă de coloană

vertebrală și nepăsare, iar ea nu voia decât să se îndepărteze de el. Pe jumătate mergând, pe jumătate împleticindu-se pe scară, a ajuns în refugiul dormitorului lor și a trântit ușa în urma ei, după care s-a prăbușit în lacrimi pe pat.

Nu voia să plângă, dar nu se putea abține, asaltată brusc de un val de disperare copleșitoare. Cum se ajunsese aici? În urmă cu câteva zile erau o VP - 172

familie fericită și iubitoare, iar acum i se părea că fuseseră aruncați pe stânci, nefericiți, distruși și neajutorați. Știa că moartea unui copil poate avea un efect devastator asupra părinților – oare o să le distrugă căsnicia? Înainte nu crezuse asta, ar fi băgat mâna în foc pentru forța și durabilitatea uniunii lor.

Dar acum nu mai era atât de sigură.

• Capitolul 90

De data asta, era în vizor. N-avea nicio îndoială.

Helen urca scara spre apartamentul ei, reluând în minte disputa înverșunată

cu Peters. De ce fusese atât de nechibzuită, de imprudentă? Era destul de rău că-și acuzase superiorul de lipsă de compasiune, dar să-l mai învinuiască și că e un hârțogar, în timp ce se prezenta drept salvatoarea secției era mai mult decât o prostie. În primul rând, nu era adevărat pentru că nu lua în considerare palmaresul lui Peters, ca să nu mai vorbim de dedicarea și talentul echipei sale.

Nici nu reflecta de fapt sentimentele ei – nu-și făcuse cariera la Southampton Central pentru ea. Dar astăzi gândirea îi fusese încețoșată de furie îndreptățită, acuzațiile pe care le aruncase fuseseră spontane, iar această lipsă de control ar putea s-o coste postul.

Cum fusese posibil așa ceva? Cum reușise să se înghesuie într-un colț? În ultimii zece ani muncise neobosit ca să-i apere pe cei slabi și să-i aducă pe vinovați în fața justiției, făcând nenumărate sacrificii personale ca să-și ducă

treaba la bun sfârșit. Abnegația ei avusese un preț emoțional, psihologic și fizic, ceea ce era foarte evident azi, când urca șchiopătând spre ultimul etaj, cu tot corpul lovit și învinețit, după încă o întâlnire care aproape că o terminase.

Nu era drept, nu era corect. Dăduse totul, dar nu era suficient, superiorii tot o vânau.

Whittaker, Harwood, Gardam – foștii ei șefi încercaseră cu toții s-o facă să se ducă la fund, dar probabil că Peters, politicianul și oportunistul desăvârșit, va fi cel care-i va da lovitura de grație. Veșnic înfuriați de impulsivitatea, de nechibzuința și, la drept vorbind, de succesul ei, niciunul nu fusese în stare s-o îmblânzească, s-o controleze. Reușise întotdeauna să-i țină la distanță, să

câștige, dar acum, când se ținea de balustradă și se târa pe scări în sus, Helen recunoștea că nu se simțise niciodată ca un taur rănit în arenă, incapabilă să

scape de schingiuitorii ei, așteptând tot timpul să cadă sabia asupra ei.

O s-o sune Peters diseară? S-o convoace înapoi la serviciu pentru o acuzație oficială de conduită necorespunzătoare? Sau o să-l pună pe vreunul dintre VP - 173

fraierii de la resurse umane să se ocupe, pentru că el n-avea curajul s-o facă? A doua variantă părea mai probabilă și nu făcea decât s-o înfurie și mai tare. De ce trebuie întotdeauna să învingă până la urmă cei care nu fac nimic, care au grijă

cu scrupulozitate să rămână cu mâinile curate? Unde era dreptatea în cazul ăsta?

Fierbând de nervi, Helen a ajuns pe palierul de la ultimul etaj, chinul ei apropiindu-se de sfârșit. Era stoarsă cu totul, apăsată de autoacuzări și disperare – nu-i mai rămăsese decât să se retragă. Poate că după o noapte în care o să-și lingă rănile, o să găsească din nou forța să lupte. Să-i reziste lui Peters. De ce nu? O mai făcuse și altă dată…

A simțit înainte să vadă. O mișcare aproape imperceptibilă, un sunet în spatele ei, care a avertizat-o de pericol. Nebunește, nesăbuit, uitase să facă

verificările obișnuite de securitate, distrasă de discuția cu Peters și de dureri.

Preț de o clipă, lăsase garda jos, iar inamicul nu ezitase să atace. În spate s-au auzit pași grăbiți și apoi mâna lui s-a întins spre ea, rapidă și letală.

Atunci, asta era. Făcuse o greșeală – o simplă greșeală de neiertat. Iar acum avea să plătească prețul.

• Capitolul 91

A prins-o de umăr și a tras-o violent spre el. Instinctiv, Helen a ridicat brațul ca să se apere, dar n-a lovit nimic și a căzut în spate chiar în ghearele lui. Era dezechilibrată, fără apărare. Din clipă în clipă, avea să simtă oțelul rece al lamei intrând printre coaste, lăsând-o fără putere, fără voință, fără viață.

În timp ce cădea în spate spre distrugerea totală, a acționat din instinct și a riscat o ultimă aruncare de zar. Și-a smucit sălbatic gâtul și și-a aruncat capul spre spate. Aproape se aștepta să cadă grămadă pe jos, dar capul a lovit în fața atacatorului, zdrobind oase și făcându-l să urle de durere. Strânsoarea a slăbit imediat, iar Helen a căzut de data asta, prăbușindu-se pe podeaua rece și tare.

Șocată și fără suflare, s-a ridicat în picioare. Atacatorul era îndoit de mijloc și se ținea de nas gemând, așa că Helen a făcut un salt înainte. S-a aruncat spre el, hotărâtă să-l dezarmeze înainte să apuce să-și recapete elanul, însă agresorul s-a îndreptat ca să reia atacul. Helen se mișcase prea încet, n-avea cum să-l prindă

la timp de braț, așa că, instinctiv, a sărit și a ridicat piciorul în față. Surprinzător, bărbatul a încremenit, ca și cum era ultima reacție la care s-ar fi așteptat. Iar ezitarea l-a costat, pentru că Helen l-a lovit cu bocancul în mijlocul pieptului.

VP - 174

S-a izbit cu forță de el, după care a căzut cu o bufnitură. Însă inamicul ei o pățise și mai rău. Luat pe nepregătite și dezechilibrat, zburase în spate în urma atacului ei, incapabil să-și oprească alunecarea bruscă. Helen a simțit un fior de încântare, de eliberare, sperând acum că atacatorul va rămâne zdrobit la pământ, fără suflare și încremenit, incapabil să-i reziste când s-a aruncat asupra lui. Însă speranța s-a transformat pe loc în groază, când silueta misterioasă s-a izbit de balustradă, după care s-a răsucit și, purtat implacabil de avânt, a căzut peste aceasta.

Helen a țipat, dar era prea târziu, tulburarea ei fiind înecată de un urlet care-ți îngheța sângele în vine când bărbatul s-a dus în jos. După câteva secunde, în casa scării a răsunat o bufnitură cumplită, apoi totul a redevenit tăcut.

— Fir-ar ai naibii…

Helen a înjurat printre icnete, în timp ce se ridica în picioare. Ce făcuse? Și-a alungat durerea și a pornit în grabă pe scări, sărind mai multe deodată, disperată să vadă ce s-a ales de potențialul ei asasin. Înjurând, disperată, a sărit ultimele trepte și a ajuns la parter, întorcându-se cu fața la el și sperând în zadar să găsească vreun semn de viață.

Totuși, soarta i-a stat din nou împotrivă, pentru că trupul zdrobit al bărbatului era o priveliște cumplită, cu membrele îndoite în cele mai nefirești unghiuri. În jurul lui se strângea deja o baltă de sânge, dar Helen a ignorat-o și a înaintat în grabă. Să fi fost chiar imposibil să fi supraviețuit cumva? Sigur putea face ceva pentru el, nu?

L-a ridicat, a întins mâna, i-a prins fața în palmă și a întors-o spre ea. Și chiar atunci, a icnit în agonie, abia venindu-i să creadă ce vedea. Pentru că bărbatul mort din brațele ei nu era atacatorul ei ucigaș din parcarea de motociclete. Era detectivul-sergent Joseph Hudson.

VP - 175

ZIUA A ȘASEA

• Capitolul 92

Charlie îl privea fix, cu gura căscată, până să-i revină graiul.

— Hudson? a întrebat până la urmă bâlbâindu-se. Sunteți sigur?

— L-am identificat chiar eu, a răspuns sumbru comisarul-șef Peters. Nu că ar fi fost nevoie, Jim Grieves știe foarte bine cine era.

Charlie s-a prăbușit pe scaun. În mod normal, ar fi cerut permisiunea, dar picioarele refuzau s-o mai țină. Nu-i plăcuse Hudson, poate că uneori chiar îl urâse, dar… mort? N-avea nicio noimă. Pe de altă parte, nimic din ce se petrecuse în ultimele câteva zile n-avea noimă – parcă ar fi fost blocată într-un coșmar tot mai tenebros.

— Știm… știm ce s-a întâmplat?

— Păi, avem mărturia detectivului-inspector Grace, deși e evident că trebuie s-o tratăm cu scepticism, pentru că ea pare să fi fost agresorul.