— Uite ce-i, cucoană, a răspuns el, scărpinându-și barba. Ai prins omul greșit.

Nu-s decât un marinar, știi…

— Ești fost agent în forțele speciale, l-a întrerupt Charlie. Instruit să

pătrundă, să dezarmeze și să ucidă, cineva care ar fi mai mult decât capabil să

ducă la bun sfârșit misiuni de supraveghere sofisticate, pătrunderi discrete și acte de violentă extremă.

— Toate astea sunt de domeniul trecutului. N-am făcut decât să-mi apăr țara, nimic mai mult.

Spre deosebire de ce susținuse mai devreme, engleza lui Dordevic era extrem de bună. Helen se întreba cât de mult urcase în ierarhia militară bărbatul ăsta inteligent și coerent până să se retragă în cele din urmă din serviciul activ.

— Tu spui că eu sunt una, eu spun că sunt alta, dar nu. Sunt doar un om obișnuit, care încearcă să-și câștige existența…

— Nu, ești un mincinos, un hoț și un ucigaș, a răspuns Helen scurt, reducându-l la tăcere. Ca atare, ți-aș sugera la modul cel mai serios să

cooperezi. Ținând cont de gravitatea crimelor, orice privilegii ai putea obține, orice posibilitate de eliberare condiționată ulterioară depind întru totul de cooperarea ta acum. Și de-asta avem nevoie de detalii. Cum, când, de ce.

Dar Dordevic a dat din mână, ignorând întrebările.

— N-aveți nimic împotriva mea, nicio dovadă…

— Dimpotrivă.

— Nu puteți dovedi că am fost acolo.

— Nu, zău?

Tonul lui Helen era amuzat, cunoscător, ceea ce în mod clar l-a alarmat pe Dordevic.

— Recunosc că ai fost prudent și inteligent. Ai acționat întotdeauna noaptea, ai purtat mănuși, ți-ai ales cu atenție momentul. Telefonul tău nu e înregistrat, cartela a fost schimbată în mod constant, dar îi putem stabili traseele recente…

— Poate am pierdut-o, poate mi-a furat-o cineva.

VP - 165

— Și în momentul ăsta scotocim St Denys și Freemantle, verificăm toate fluxurile de la camerele de supraveghere, de la toate camerele din trafic, de la camerele de bord, de la camerele bicicletelor. O să reușim să demonstrăm că ai fost la locul faptei, poți să fii sigur că vei fi pus sub acuzare pentru două crime, cu recomandarea să nu fii elibe…

— Nu știu locurile astea, vorbești tâmpenii.

— Și atunci cum explici asta?

Helen a împins spre el harta pe care o găsise Wilson.

— Asta a fost descoperită în dimineața asta într-un compartiment secret de sub patul tău.

Suspectul s-a uitat fix la hartă și toată culoarea din obraji i-a pierit.

— Împreună cu o cantitate considerabilă de ceasuri, bijuterii, medalii și bani, despre care suntem convinși că o să le putem lega de infracțiuni anterioare comise de tine.

Lațul se strângea cu repeziciune – Dordevic se uita stupefiat la hartă.

— O să vezi că sunt diverse însemnări pe hartă. Câteva case au fost încercuite cu negru, iar două dintre ele – pe Hayling Road și Granton Terrace –

au fost sparte săptămâna trecută. Dar astea două semne mă intrigă cel mai tare…

Helen a împuns cu degetul harta.

— Două cruci negre. Una la o adresă din St Denys. Și una la o adresă din Freemantle. Casa familiei White și casa familiei Westlake. Bănuiesc că arată că

ocupanții au fost uciși, nu doar atacați și jefuiți, dar ce-aș vrea să știu e dacă ai făcut crucile înainte sau după atac.

Dordevic s-a uitat la ea, prizonier în unda tractoare.

— Te-ai hotărât dinainte să-i ucizi pe locatari sau s-a întâmplat la fața locului?

Dordevic arunca priviri înnebunite, iar gura i s-a schimonosit într-o grimasă

dezagreabilă. Helen și-a dat brusc seama de mirosul puternic de transpirație din încăpere, de fierbințeala care venea dinspre bărbatul încolțit.

— Spune-mi, Marko, de ce-ai făcut-o, de ce i-ai ucis pe oamenii ăia nevinovați? s-a răstit ea cu voce dintr-odată puternică și autoritară.

S-a lăsat o clipă tăcerea, liniștea dinaintea furtunii. Apoi, cu un răget sălbatic, Dordevic și-a aruncat în spate scaunul și s-a năpustit peste masă, punându-și mâinile în jurul gâtului lui Helen.

VP - 166

• Capitolul 87

— Sper că-l încuie undeva și după aia aruncă cheile.

— Ei, hai…, a tors Emilia. De ce spui așa ceva?

— Avea ceva malefic, ceva care-ți făcea pielea de găină.

Emilia a scris „malefic” și a subliniat de două ori cuvântul. Avusese nevoie de câteva ore ca să localizeze echipajul de pe Spirit, care se retrăsese în sala din spate de la Mermaid în așteptarea ordinelor, și chiar mai mult ca să-l facă să

vorbească pe Evgheni Kaasik, colegul de cabină al lui Dordevic. Dar cu câteva beri, estonul începea în sfârșit să-și dea sentimentele pe față.

— Cum așa? Ce-a făcut ca să ți se pară…

— Felul cum se uita la tine, cum te aborda. Întotdeauna furios, întotdeauna violent. Ca și cum ar fi vrut să-l provoci, ca și cum își dorea o bătaie.

— Păi, de ce, din cauza copilăriei? A perioadei din armată?

— Habar n-am ce i s-a întâmplat în războiul din Iugoslavia, n-a vorbit niciodată despre asta. Dar vorbea bucuros despre ce-a făcut în armată, chiar dacă erau chestii clasificate. Crimele, tortura, violurile…

Kaasik a ezitat, ca și cum s-ar fi temut că o s-o jignească, dar ea l-a liniștit.