— Nu-l prea văd lucrând pe așa ceva, decât poate într-o echipă de securitate, a răspuns Helen gânditoare. Nu, mă gândeam la vreuna dintre navele mari de transport de mărfuri. E muncă grea, nesfârșită, atrage genul de oameni duri, de multe ori cu cazier.
— Plus că stau la docuri de la o săptămână, două la câteva luni, a adăugat Jennings, ar corespunde și cronologia.
— Știți, s-ar putea să fi abordat noi greșit toată povestea.
Toate privirile erau acum lipite de Helen.
— Poate că motivul pentru care n-a apărut în Marea Britanie niciunul dintre obiectele furate nu e că făptașul le depozitează, nici că sunt trofee, ci pur și simplu că le vinde în străinătate. E genial, dacă stai să te gândești. Comiți o serie de spargeri violente, calificate…
— Și după aia pleci cu bunurile obținute ilegal, a adăugat Charlie, completând fraza lui Helen. Poate că face asta în toată lumea, la Trieste, Istanbul, Cape Town, Shanghai. Îmi imaginez ce satisfacție obține, știind că o să
scape de fiecare dată, că o să ajungă cu mult în afara jurisdicției până să înceapă
ancheta.
VP - 132
— Clar ar explica violența tot mai mare, a întrerupt-o McAndrew, demonstrându-și experiența. E evident că se bucură de efracție, de frică, de sadism, și dacă se simte și de neatins, dincolo de limitele legii, atunci ce-l oprește să meargă mai departe, să-și satisfacă și cele mai întunecate fantezii?
Era o idee care te punea pe gânduri, dar care atinsese un punct sensibil.
— Bine, lăsați orice faceți acum, le-a cerut Helen. Hai să ne concentrăm toată
energia în direcția asta. Vreau să verificăm înregistrările de la NCA, Interpol, FBI, orice agenție internațională dispusă să stea de vorbă cu noi, să vedem dacă au vreun infractor care să corespundă. Vreau și arhivele principalelor companii navale de transport de mărfuri – vreau să știu dacă există vreun vas al cărui tipar de ancorare să corespundă cu momentele producerii infracțiunilor.
Ceilalți se uitau încă la ea, așa că Helen s-a ridicat și i-a trimis la treabă.
— Păi, hai să ne apucăm…
S-au ridicat cu toții.
— Hai să-l găsim.
• Capitolul 69
Spaima pândește Southamptonul, a doua locuință atacată de un ucigaș
feroce.
Nu era un titlu spiritual sau memorabil, dar nu asta era ideea. Era eficient.
Emilia și-a ridicat ochii din ziar și și-a dat seama că avea efectul dorit asupra lui Sam, care avea o mină sumbră și gânditoare.
— Citește articolul, i-a cerut ea, îndreptându-i atenția asupra ziarului.
Ăsta era adevăratul premiu. Redactorii mutilau, de multe ori chiar rescriau titlurile, dar rareori îi modificau textul. Asta, dacă voiau să le meargă bine.
— Prima pagină nu-i rea, dar paginile din mijloc o să-ți placă de-a binelea.
Era nerăbdătoare să-l vadă că ajunge la chestiile tari și practic îi dădea ea pagina, vrând să-i arate poza pe care i-o făcuse lui Greg White, ironia crudă a declarației îndrăznețe a lui Richard Westlake, Vom construi casa perfectă pentru tine. Tot i se mai părea că are un umor negru, deși îi era greu să ascundă asta.
— Cred că e unul dintre cele mai bune pe care le-am scris. Vreau să zic dintre materialele importante…
Acum cerea de-a dreptul complimente, frustrată de tăcerea lui neîntreruptă.
Erau cuibăriți la Cosa Nostra, unul dintre localurile preferate ale lui Sam, decorul perfect în care să-și etaleze munca și să obțină aprobarea noului iubit și și-a dat brusc seama cât de tare și-o dorea. Fusese neliniștită de sentimentele de la VP - 133
micul-dejun, iar acum, la cină, era iar nedumerită. Chiar îi păsa de ce crede el.
Oare să fi însemnat că începea să aibă sentimente – sentimente adevărate –
pentru Sam?
— Și? Zi-mi, ce crezi.
S-a sprijinit de spătar, așteptând verdictul lui. Inginerul marin s-a gândit o clipă, după care a răspuns:
— Păi, clar e impresionant.
— Impresionant?
Cuvintele lui au căzut ca o lovitură, iar Emilia n-a putut să nu bage de seamă.
— Adică, nu te abții, asta-i clar, a continuat el, cu privirea coborâtă. Și e clar că ești sigură de versiunea ta asupra evenimentelor.
— Nu fac decât să stabilesc niște fapte, să creionez o imagine pentru cititor.
— Ceea ce faci foarte bine.
