Apoi, brusc, spre surprinderea ei, Helen și-a dat seama că urcau din nou.

Nedumerită, s-a întors spre însoțitorul ei și a văzut că avea ochii larg deschiși.

Era alb ca varul la față, avea trăsăturile schimonosite, dar pe chip i se citea hotărârea și lovea apa, trăgându-i pe amândoi în sus. Helen a reacționat și și-a sporit eforturile; în doar câteva secunde, ieșiseră la suprafață, zbătându-se în apă și trăgând recunoscători în piept aerul rece al dimineții.

• Capitolul 81

— Pot să te ajut? Ești bine?

Richard Westlake s-a întors brusc și a văzut chipul serios al ofițerului de legătură care-l privea. Nikki Crowther fusese permanent prezentă în viața lor după noaptea aceea cumplită, oferind căldură, alinare și sprijin, în timp ce-i îndruma prin procesul unei investigații de crimă. El îi făcuse zile fripte, cerând permanent să afle ce progrese au fost făcute în urmărirea ucigașului lui Ethan, pierzându-și cumpătul când se dovedea că răspunsul e niciunul – și totuși ea nu reacționase niciodată la provocările lui, mereu răbdătoare și blândă. Iar acum stătea în holul casei lor, întinzând o mână de ajutor, încercând să-l împingă pe ușă doar prin puterea bunătății sale.

Însă el tot ezita, dezorientat în prag. Bătuse drumul ăsta de sute de ori, însă

în dimineața asta picioarele refuzau să i se miște.

— Lasă-mă doar o clipă, e mai greu decât am crezut.

— Nicio problemă. Nu te grăbește nimeni.

Știuse că revenirea acasă avea să fie traumatică, dar în realitate era mult, mult mai rău. Se simțea complet slăbit, privirea și gândurile rătăcind permanent spre camera din fată, unde băiatul lui iubit…

Ezita în prag și a întins o mână să se sprijine, brusc amețit și nesigur pe picioare. Era o nebunie. Știa că trebuia să fie aici – avea nevoie de laptop și cititorul de carduri dacă voia să aibă acces la fondurile care vor ajuta la prinderea ucigașului –, însă acum se simțea cu totul incapabil să se miște, de parcă simplul pas peste prag ar fi putut să-l distrugă.

VP - 154

— Dacă vrei, putem să ne întoarcem altă dată…

Era extrem de tentant, dar n-ar fi însemnat doar că amână inevitabilul? Tot ce avea de făcut era să meargă în biroul lui, să ia ce-i trebuia, apoi să iasă

dracului de-aici.

— Nu… nu…

Își pierdea oare și capacitatea de a vorbi?

— Nu sunt sigur că pot. Vrei… vrei să te duci tu în locul meu?

— Sigur, a răspuns veselă însoțitoarea lui.

— Biroul meu e în capătul scărilor, pe stânga. O să am nevoie de laptop și de încărcător și în sertarul mare al biroului o să găsești cititorul de carduri. E în regulă?

— Sigur, nicio grijă. Mă-ntorc într-o clipă.

— Îmi pare rău.

Scuzele se revărsaseră din gura lui, încărcate de emoție.

— N-are de ce să-ți pară rău. Ce-ar fi să iei un pic de aer și eu mă întorc imediat?

L-a strâns de braț, după care a intrat în casă și și-a scos pantofii, înainte să

urce în grabă scara. Richard a rămas pe loc, copleșit de amabilitatea ei. Simțea cum îl cuprind tristețea, durerea, lăsându-l fără aer și umplându-i ochii cu lacrimi. Generozitatea și căldura ei erau un tonic mai mult decât necesar, și totuși nu făceau decât să sublinieze pierderea cumplită pe care o suferiseră.

Iubitul lui Ethan, atât de bun, de blând, de inofensiv…

Picioarele i-au revenit la viață și l-au dus înapoi pe alee, departe de casă. Voia să fie la distanță de hol, de ușa veselă, de veranda frumos placată cu gresie.

Făceau parte din altă viață și simpla lor vedere îl batjocorea, amintindu-i de o vreme când putea exista fericire. Nu-și dorea nicio parte din casă, nu suporta să

stea lângă ea și s-a îndepărtat împleticit vreo 30 de metri, până s-a oprit lângă

unul dintre merii din curte. S-a rezemat de el și a aruncat o privire acuzatoare spre casă. Avusese nevoie de mulți ani s-o construiască, ani de sânge, sudoare și lacrimi și până azi fusese extrem de mândru de ea.

Dar acum o ura cu toată ființa.

• Capitolul 82

Mișcarea bruscă a făcut-o să ridice privirea.

Emilia stătea în tăcere lângă porțile încuiate, aruncând o privire spre șirurile de flori aduse ca ofrandă în fața casei Westlake și făcând poze cu unele dintre VP - 155

mesajele mai emoționante. Însă apoi i-a atras atenția zgomotul pașilor pe alea cu pietriș și, uitându-se printre gratiile metalice neprietenoase ale porții, l-a văzut pe Richard Westlake. Părea îndurerat și nesigur, pe jumătate mergând, pe jumătate împleticindu-se, după care s-a oprit lângă niște pomi fructiferi.

Și-a încordat privirea și a încercat să-și dea seama ce făcea printre copaci. Se ascundea? O văzuse? Nu, privirea lui părea îndreptată spre casă și avea o expresie înspăimântată și hăituită. Se întâmplase ceva? Vreo nouă crimă? Sau era doar o reacție la revenirea acasă? Oricum, starea lui îi oferea o ocazie.

Emilia Garanita o știa bine pe Nikki Crowther și ajunsese s-o deteste din toată

inima. Lumea spunea că e sensibilă, atentă și se purta întotdeauna cu profesionalism, însă pentru ea fusese dintotdeauna o pacoste, o barieră, pentru că era parcă lipită de cei de care se ocupa. Crowther era obișnuită cu presa care încerca să ajungă la familiile îndurerate și devenise expertă când era vorba să le ferească de unii ca Emilia. Însă de data asta lăsase garda jos, dispărând în casă și lăsându-l singur pe Westlake.

Acum sau niciodată. Emilia știa că încălca legea pătrunzând pe proprietatea lui Westlake, dar norocul îi ajută pe cei curajoși, așa că și-a aruncat pe umăr geanta cu camera foto și s-a urcat pe poartă, a sărit și a căzut cu agilitate pe partea cealaltă. Ghetele ei au scârțâit pe pietriș și apoi a pornit hotărâtă spre premiul ei.

Distras, Westlake n-a observat-o apropiindu-se și a ridicat privirea abia când era practic lângă el. La început, a fost complet blocat, ca și cum Emilia ar fi fost vreo apariție supranaturală, a cărei înfățișare sfida rațiunea. Apoi, când s-a instalat o vagă recunoaștere, și-a regăsit glasul.

— Ce dracu’ cauți aici? E o proprietate privată.

— Înțeleg și-mi pare rău de deranj, dar sunt disperată să vorbesc cu tine. Mă

cheamă Emilia Gara…

— Știu cine ești.

Resentimentul, furia lui erau evidente.

— Crede-mă, n-am venit să te necăjesc sau să-ți fac viața și mai grea decât e, dar ești singurul care poate să mă ajute.

Westlake n-a răspuns, surprins de tonul ei cald și sincer.

— Poliția nu ne spune nimic. Și dacă există cineva care e un pericol pentru comunitate, cred că lumea are dreptul să știe.