Și-a scos țigările din buzunar și a aprins una. De obicei, nu fuma în casă, însă

avea nevoie de nicotină. Nu se simțise niciodată atât de asediată ca în seara asta. Toate sferele vieții ei erau în revoltă, forte care se aliau subtil într-o conspirație coordonată s-o distrugă. Un asasin care se ținea pe urmele ei, un șef care-i voia capul, un ucigaș feroce care le scăpa în continuare din mâini, intrând și ieșind din casele oamenilor cu o ușurință exersată. Da, făcuseră progrese în seara asta, dar se apropiau oare de momentul identificării suspectului? Helen știa că e excesiv de negativistă, că anxietatea și temerile ei făceau situația să

pară mai neagră decât era în realitate, dar brusc rezolvarea acestui caz dificil părea foarte îndepărtată.

VP - 137

Iar acum își regreta izolarea. Cum demonstrase Charlie, relațiile nu mergeau întotdeauna ca pe roate, iar încrederea era marfă de preț. Dar măcar ea avea pe cineva cu care să stea de vorbă, pe cineva la care să se întoarcă acasă. Alții păreau să se descurce cu chestiile astea, până și băiatul nou, Wilson, avea o logodnică minunată, ea de ce nu reușea? De ce rămânea ea veșnic să înfrunte viața singură? Lucrurile erau de două, trei ori mai dificile când n-aveai pe cineva în care să ai încredere, pe cineva pe care să te sprijini în momente de criză. Și totuși, poate că ăsta era felul ei – de fiecare dată când încercase să aibă o legătură cu cineva, lucrurile o luaseră razna, sfârșind în amărăciune și acuzații sau tragedie și vărsare de sânge. Pe neașteptate, îi veniră în minte valuri de imagini cu Mark Fuller, un polițist pentru care simțise ceva demult, înainte de moartea lui prematură și cumplită, dar a alungat demonii. În direcția aia nu era decât nebunie.

A stins țigara și s-a dus înapoi la canapea, care era acum plină de orare de navigație și documente portuare. În ciuda problemelor personale, a numeroaselor pericole și incertitudini care gravitau în jurul ei, trebuia să se concentreze asupra cazului în desfășurare. Un ucigaș se afla în libertate și era datoria ei să-l găsească, indiferent cât o costa. Helen s-a apucat de treabă și și-a trecut degetul în josul coloanelor nesfârșite cu nume. Dar cuvintele păreau să-i joace în fața ochilor, să se unească între ele, își pierdeau înțelesul și deveneau opace. Înfuriată pe ea, și-a vârât degetele în rana de pe antebraț și a obținut o reacție bruscă la durerea sfâșietoare.

— Haide, Helen, concentrează-te…

A încercat să verifice din nou transcrierile și de data asta au început să aibă

oarecare sens, trecând încet, dar cu răbdare, prin înregistrarea sosirilor și plecărilor din aglomeratul port de mărfuri Southampton. De fapt, era chiar incredibil volumul comercial, doar numărul navelor care vizitau orașul. Veneau din toate colțurile lumii – America de Sud, Africa de Sud, China, Japonia – și toate aveau nume exotice. Algoma Compass, American Courage, Estelle Maersk, Federal Yukon. Îi făcea plăcere să rostogolească în gură cuvintele, chiar în timp ce urmărea călătoriile lor repetitive bine organizate. Din când în când, era cuprinsă de un entuziasm brusc, când tiparul acostărilor părea să

corespundă cu câte un val de spargeri, dar elanul s-a tot transformat în dezamăgire, pentru că tiparul se dezintegra pe neașteptate, nava fiind în cealaltă parte a lumii când avuseseră loc ultimele crime. Să fi fost posibil să-și fi schimbat făptașul serviciul? Să fi schimbat navele? Și dacă da, cum aveau să-l găsească?

VP - 138

Alungând ideea asta îngrijorătoare, Helen a mers mai departe cu cercetarea, hotărâtă să nu se lase descurajată. Și acum, în sfârșit, a găsit ceva. Spirit of Enterprise, o navă de transport de marfă de 18 000 de tone, înregistrată în Panama, dar cu activitate în Europa, acostase în Southampton acum un an, apoi după șapte luni, apoi trei luni mai târziu și din nou cu două săptămâni în urmă.

O corespondență perfectă cu perioadele în care suspectul lor comisese violențele și spargerile.

Și-a luat telefonul și a format în grabă numărul.

— Autoritatea Portuară…

Bărbatul care răspunsese părea hărțuit, dar Helen n-a luat în seamă starea lui, prezentându-se rapid și explicându-i cât de presantă e întrebarea ei.

— Cum ziceați că se cheamă? a întrebat bărbatul, aparent neinteresat.

— Spirit of Enterprise, a repetat Helen, scurt și limpede.

A urmat o pauză lungă, cât interlocutorul a bătut ceva la tastatură. Helen și-a dat seama că era iar în picioare și se plimba agitată de colo-colo cât aștepta răspunsul.

— Da, nava e încă în port…

Helen a expirat și a simțit cum o părăsește încordarea, însă ușurarea a fost de scurtă durată.

— Dar trebuie să vă grăbiți, a adăugat el tăios. E programată să plece dimineață spre Trieste.

VP - 139

ZIUA A CINCEA

• Capitolul 72

Camioanele treceau de barieră, plecând în grabă fiecare în direcția lui.

Cuibărită pe locul pasagerului, Helen a zărit expresia curioasă de pe chipul gardianului și s-a întrebat de ce credea el că se află acolo. Imigranți ilegali?

Trafic de droguri? Contrabandă cu arme? În timp, o să afle că nu era ceva atât de banal.

Camionul s-a zgâlțâit când a trecut de un limitator de viteză, provocând un geamăt audibil din partea ocupanților din spate. Helen le-a aruncat o privire.

Printre polițiștii anonimi în uniformă se zăreau Jennings, Wilson și McAndrew, aceasta din urmă dând din cap hotărâtă spre șefa ei, decisă, concentrată, nerăbdătoare să întâmpine ce urma. Lui Helen i se reamintea valoarea experienței – detectivul-agent McAndrew avea să-și păstreze sângele rece când, dacă, se puneau lucrurile în mișcare.

— Toată lumea în regulă?

Încuviințări din partea panoramei de chipuri.

— Bun. Pentru că ajungem în două minute. Legitimațiile la vedere, vă rog, și expresii hotărâte.

În timp ce polițiștii își făceau de lucru cu șnururile legitimațiilor, Helen și-a îndreptat din nou atenția spre scena din fața ei, privind prin parbriz la măreția docurilor din Southampton. Era unul dintre cele mai aglomerate porturi din Europa, un stup de activitate și inițiativă neîncetate. De o parte se ridicau depozite vaste, de cealaltă, un munte metalic de containere așezate unele peste altele. În umbra lor, te simțeai mic și neînsemnat, dar și ele păreau minuscule lângă navele masive de transport de mărfuri. Când luau ultima curbă și intrau pe docuri, s-a zărit în sfârșit și Spirit of Enterprise, impresionantă și intimidantă.

Părea să umbrească totul, acoperind soarele blând de iarnă, arogantă prin dimensiuni și statură. Privind-o din acest punct de observație umil, lui Helen i se părea un miracol că o astfel de fiară enormă poate fi mișcată, că există motoare suficient de puternice să propulseze o asemenea matahală metalică pe mare.

Dar călătorise peste Atlantic, Marea Chinei de Sud, în jurul Capului Bunei Speranțe și mult mai departe de-atât. Nu părea nouă sau atrăgătoare, dar era VP - 140

călită în lupte, un veteran viclean care se confruntase de multe ori cu greutăți și învinsese.

Deasupra navei imense se afla o macara și chiar în vârful ei era cocoțat operatorul, care ridica și depunea cu grijă ultimele containere pe puntea aglomerată. Helen s-a înfiorat în sinea ei – nu-i trecea prin cap ce-ar putea fi mai rău decât să fii singur acolo, sus –, apoi și-a îndreptat privirea spre navă.

Forfotea de siluete micuțe, ofițeri portuari și membri ai echipajului care făceau ultimele verificări, semnau documente și pregăteau Enterprise pentru plecarea iminentă. Ajunseseră în ultimul moment.

Helen a activat microfonul stației și a vorbit scurt:

— În regulă, asta e. E toată lumea gata?

Mai erau încă două dube, care veneau ascultătoare după ei.

— Toată lumea gata aici, a răspuns Charlie.

— Gata și abia așteptăm, a adăugat bucuros detectivul-agent Reid, supralicitând ca de obicei.

— Bine, a replicat Helen. Ne mișcăm rapid, curat, dar vă rog, fiți vigilenți.

Dacă reușim să identificăm un potențial suspect, trebuie abordat cu precauție maximă. E o persoană foarte periculoasă, foarte motivată, și e puțin probabil să

cedeze în liniște.

N-a răspuns nimeni, cuvintele lui Helen obligându-i pe toți să se concentreze.

— Știți procedura. Echipa C o să asigure docul, iar echipele A și B urcă la bord. O să conduc toată operațiunea, vă rog să țineți liniile de comunicare deschise. Orice pare suspect, orice pare remarcabil, transmiteți imediat. Vreau atenție maximă de data asta, pentru că e o zonă foarte întinsă.

Duba a încetinit și a oprit chiar lângă pasarela principală. Asta era –