— Deci maică-sa era neliniștită că rămăsese singur acasă? s-a interesat Helen.
— Posibil, dar senzația mea e că așa e de felul ei, că-i place să se agite.
— Altceva despre mișcările lui?
— Nu prea, deși luminile din salonul din față au fost sigur aprinse aseară; le-au observat câteva persoane când și-au scos pubelele. Se pare că nu era ceva neobișnuit, pentru că acolo e PS5-ul…
Câțiva dintre membrii mai în vârstă ai echipei au zâmbit, un scurt moment de frivolitate după o dimineață care fusese dificilă pentru toți.
— Așa, Meredith și echipa ei sunt chiar acum la locul faptei, dar hai să
recapitulăm ce știm până acum, a spus Helen, întorcându-se către panoul cu datele crimei și prinzând pe el poze cu cadavrul mutilat al lui Ethan Westlake.
Cândva, între 19 și 23, victima a fost doborâtă și ucisă. Presupun că se juca în momentul ăla, pentru că jocul era încă pe ecran când au ajuns polițiștii, iar scaunul lui era răsturnat. Mâinile erau legate la spate cu o coardă elastică și avea o cârpă îndesată în gură. Nodul folosit era solid, dar pare diferit de cel folosit la încheieturile Marthei White, însă eu nu sunt expert. Verificați cu Meredith după ce termină prima cercetare la locul faptei, vă rog…
A făcut semn spre agentul Wilson, care a încuviințat nerăbdător.
— După ce l-a legat, ucigașul a pornit în căutarea lucrurilor de valoare, după
care s-a întors ca să-l ucidă sau a terminat treaba înainte să se ducă sus ca să ia bijuteriile, ceasurile și restul. Oricum, când a ajuns la crima în sine, a fost folosită forță excesivă, cu trei răni urâte în partea posterioară a craniului și încă
patru lovituri pe umeri și spate. Întrebarea noastră e dacă alegerea victimei a fost importantă, dacă ucigașul avea sentimente de ură față de el, o dorință de a mutila, ba chiar de a-l eviscera. Sau dacă victima nu are importanță, poate e aleasă la întâmplare – și actul în sine, încântarea pe care o obține din asta, e imboldul principal. Ce știm despre astea două familii? Vreo prietenie, legături, suprapuneri, oricât de fragile…
Spre marea ei dezamăgire, n-a vorbit nimeni.
VP - 113
— Chiar nimic?
— Nimic care să sară în ochi, a răspuns Charlie. Stau în zone diferite ale orașului, lucrează în domenii diferite și, esențial, au vârste diferite, deci nu există nicio suprapunere evidentă în ceea ce privește cursurile, școlile și așa mai departe. Viața familiei White gravita în jurul copilului și în plan personal, și profesional, iar în timpul liber erau foarte dedicați mișcării. La familia Westlake, erau mai concentrați asupra carierei și școlii lui Ethan, iar când nu lucrau, păreau să prefere plăcerea, nu mișcarea.
— Am aruncat o privire pe agendele lor, postările pe Facebook și așa mai departe, a adăugat agenta Malik. N-am văzut prieteni comuni sau grupuri din care să facă parte și unii, și alții, în afară de cele generale din Southampton, care au mii de membri neregulați.
S-a lăsat o scurtă tăcere apăsătoare, înainte să vorbească detectivul-agent Jennings, încercând să insufle ceva energie și optimism.
— Apropo de Facebook, ceva ce i-ar putea lega ar fi că erau toți foarte vizibili în social media. Creșele Banana Tree sunt evident bine-cunoscute pe plan local și am stabilit deja că Martha White nu se sfia să-și etaleze bunăstarea în fața întregii lumi. La fel și familia Westlake. Firma de construcții a soțului se ocupă
de case pentru familii, cu o mulțime de anunțuri publicitare pe grupurile locale de Facebook, reclame pe câte o pagină întreagă în Southampton Evening News și așa mai departe. Pedalează mult pe valorile familiale, iar Vicky Westlake insistă și ea pe realizările băiatului, premii profesionale pe care le-au obținut ea și soțul ei, ca și detalii despre vacanțele lor în străinătate, viața socială încărcată, mașini noi… N-aș zice că se sfiau să-și trâmbițeze prosperitatea.
— Dar nu sunt nici pe departe singurii, a replicat Helen. Dacă te uiți pe conturile de Insta și Facebook ale locuitorilor din zonele bune din Southampton, o să găsești zeci de imagini care-i invită pe răufăcători să le acorde atenție, de ce-ar fi familiile astea speciale?
Încă o tăcere grăitoare, înainte să se aventureze în cele din urmă detectivul-agent Reid:
— Să știe făptașul că e cineva singur acasă? Dacă victimele și-au dezvăluit programul obișnuit în social media, făptașul ar fi putut ști când să atace casă, când o să fie o singură persoană…
— Numai că Victoria Westlake ar fi trebuit să fie acasă aseară, a intervenit McAndrew. Așa că trebuie să fi urmărit foarte atent deplasările familiei ca să
știe că tocmai în seara aia o să fie plecată. Până acum n-avem nicio dovadă că a supravegheat cineva casa sau pe Victoria Westlake, deși sunt o mulțime de camere pe stradă, așa că…
VP - 114
— Și atunci, considerăm că sunt aleși la întâmplare?
Malik părea că nu vrea să pună întrebarea, dar se simțea obligată.
— Cred că trebuie să considerăm că e o posibilitate foarte reală, a răspuns calm Helen. Nu există nicio legătură evidentă între familii în afară de averea demonstrabilă, de ce ei? Noi… eu am plecat de la premisa că uciderea Marthei White a avut motivații personale, ținând cont de nivelul violenței și de faptul că
în timpul atacului i-a fost smulsă verigheta, dar acum mă întreb dacă nu cumva atacurile sunt întru totul impersonale. Nu există nicio corelație între tipurile de bijuterii luate de la locurile celor două crime, și nici vreo suprapunere evidentă
între vârsta și sexul victimelor. Poate actul în sine e semnificativ, nu identitatea victimelor.
— Cineva cu o ură viscerală împotriva oamenilor cu bani? a încercat Reid.
— Posibil, dar mai degrabă cineva care are o tendință, o pornire compulsivă, să domine, să controleze și să distrugă. Nu numai din cauza violenței extreme, ci și a fragmentării atacului. Foarte prudent și precis la început – pătrunderea în casă, controlarea victimei, uciderea –, dar după aceea devine frenetic și dezlănțuit. Jim Grieves spune că rănile sfâșiate de pe umeri și spate au fost făcut după ce victimele muriseră deja, ceea ce ar putea sugera că atacatorul obține un fel de plăcere din distrugerea post-mortem a cadavrului.
— Ar putea fi atunci vreun fel de ritual? Ocult, poate? a întrebat agentul Jennings albindu-se la față.
— Nu văd nicio dovadă că ar fi așa ceva, a răspuns calm Helen. Decât dacă ne scapă ceva…
— E o posibilitate peste care am dat…
Charlie vorbea cu prudență vizibilă, dar tot s-au întors spre ea toți ochii.
— Am ținut legătura cu divizia de spargeri, care mi-a confirmat că în ultimele 12 luni a fost înregistrată o creștere semnificativă a numărului spargerilor calificate, de aproape 50 la sută față de anul trecut. Spargerile vin în valuri, iar momentul producerii este foarte imprevizibil, însă tendința pare să sugereze că
există un făptaș în libertate. Cineva talentat și profesionist, care pătrunde întotdeauna pe proprietăți prin spate sau prin lateral, folosind o șurubelniță sau o lamă ca să forțeze ușile sau ferestrele. Câteva dintre primele incidente au avut loc la case nelocuite, dar cele mai recente au inclus și atacuri violente asupra proprietarilor. Făptașul alege cu grijă – femei tinere, vârstnici, oameni cu dizabilități…
— Ce nivel de violență? a întrebat Helen, înăbușindu-și dezgustul.
