— Cel care-a omorât-o pe biata femeie din St Denys. El e?
— E prea devreme să știm sigur…, a răspuns Helen prudentă. Dar e foarte posibil. Nu pot să spun mai mult de…
— De ce? De ce ar face cineva așa ceva?
Helen i-a aruncat o privire lui Charlie, după care s-a uitat din nou la el. Era o întrebare de șase milioane de dolari – iar ea nu putea răspunde.
— Din nou, nu suntem încă siguri. Au fost luate obiecte de valoare, dar dacă
ăsta-i motivul principal…
— Cineva a făcut asta pentru bani? a întrerupt-o Westlake. L-a ucis pe băiatul meu frumos pentru…
Și acum, în sfârșit, s-a prăbușit, lăsându-și capul în palme și suspinând. Helen n-a spus nimic și l-a lăsat să-și reverse durerea, cu gândul la întrebarea lui. O
asemenea brutalitate pentru un câștig atât de neînsemnat era o idee cumplită, dar Helen spera pe jumătate că Westlake are dreptate, că doar lăcomia motiva atacurile astea înfiorătoare. Pentru că o altă parte din ea – partea mai mare – se temea că de fapt motivul crimelor era ceva mult, mult mai rău.
• Capitolul 59
— Ce dracu’ spun ăștia, Greg? Că Martha a fost omorâtă de… de un fel de ucigaș în serie?
Chipul descompus al maică-sii era temător și palid. Greg își dorea cu disperare s-o liniștească, să-i alunge frica, fie și numai ca să-și asigure un răgaz de la interogatoriul ei, dar era incapabil să-i ofere orice mângâiere.
— Nu știu mai multe ca tine, mamă.
— Ai auzit ce-au zis la radio, că e al doilea atac.
— Sunt doar speculații, știi cum e presa.
O spusese, dar nu și credea. Cu o seară înainte fusese îngrozit de perspectiva unui ucigaș aflat în libertate. Și ucigașul Marthei concretizase amenințarea. Greg VP - 109
era sigur că exista o legătură între cele două crime, dar n-avea de gând să
sporească neliniștea maică-sii oferindu-i confirmarea. Și așa părea cât pe ce să
explodeze.
— Nu știu cum poți să fii atât de relaxat, dacă e adevărat ce se spune, a ripostat ea tăios.
Atacul ei era nemilos, panica și groaza alimentându-i nevoia de informații, liniștire și consolare. Dar acuzațiile nu provocau decât furie și revoltă – știa mai bine ca oricine cât o iubise el pe Martha, cât de distrus era de moartea ei neașteptată. Cum putea să-l acuze că nu-l interesează? Era ceva obscen.
— Cred doar că n-are rost să tragem concluzii pripite, cel puțin nu când trebuie să ne concentrăm la alte lucruri… Trebuie să ne vedem de treaba noastră și să lăsăm poliția să-și vadă de treaba ei, a răspuns el scurt, făcând semn spre tatăl lui, care o plimba răbdător pe Bailey prin grădină.
În realitate, dacă detectivul-inspector Grace ar fi fost acum în fața lui, ar fi sărit pe ea să-i ceară răspunsuri. Dar n-avea să-i spună maică-sii așa ceva.
Furios, confuz și dezorientat cum era, știa că trebuie să fie adultul din casă dacă
voia s-o împiedice să aibă o cădere nervoasă.
— Păi, ziceam să mai lași să treacă vreo câteva ore și după aia să suni la Southampton Central, a ripostat ea fără să se lase descurajată.
— Mamă…
— Nu-i corect să ne lase în ceață așa. Când toată lumea pare să știe deja despre ce-i vorba…
În timp ce-și striga nemulțumirile, telefonul lui Greg a început să sune. L-a ridicat și a văzut cine suna.
— Ei sunt?
Numărul de telefon era familiar – era centrul de comandă de la Southampton Central.
— Da.
— Păi pune pe speaker…
— Nu.
Cuvântul i-a ieșit din gură dur și definitiv.
— Eu mă ocup de asta.
Fără să mai aștepte vreun răspuns, s-a dus pe hol și a răspuns.
— Bună dimineața, domnule White. Sunt detectivul-agent Wilson. E un moment potrivit?
— Sigur.
VP - 110
